Făceam ce făceam şi, când nu mă dădea cinismul afară din casă, şi, mai ales, când dădeam de o câte-o minunată pereche de ochi albaştri (de data asta), mă îndrăgosteam! Anul trecut, în Iulie, parcă, după aia în Septembrie, la Viena, mamă, ce nebunie! Şi-acuma, iar, puf, de nicăieri, iar, furnicături în buricele degetelor, fluturi în burtă cât cuprinde, mult parfum, eu şi parfumurile, şi multă nelinişte. Şi toată nebunia asta merita, pe cuvânt de onoare, chiar şi pentru o oră, chiar şi pentru câteva zile!
Partea bună a lucrurilor (?) era că de data asta tratam toată povestea ca pe un experiment. Adică, ce simt, cum simt, de ce, cum să fac să nu mai simt, ba, un pic, seara, înainte de culcare nu strică, şi tot aşa. Mă duceam la birou ameţită de o pseudo fericire, Monica zicea că-s toată un zâmbet, eu şi partea plină a paharului, Ioana zicea că mă simte ca pe o adolescentă, eu n-aveam stare pe scaun, mi se strângea stomacul gândindu-mă la el şi nu puteam mânca, asta era bine, tot trebuia să slăbesc până mă duceam Acasă, şi lista ar putea continua mult şi bine.
Apoi era cealaltă poveste, cea a prietenei mele, Diana, şi a soţului ei care tocmai plecase pentru a doua oară de acasă. Şi cred că ştiam foarte bine prin ce trece şi ce simte, şi la ea nu mai era deloc un experiment, era doar un infern dureros… Dar, cu toate astea, cu tot Xanaxul şi cu toate lacrimile, trebuia să meargă la serviciu, să ia metroul şi să se lase privită de alţi oameni, care nu vedeau altceva decât o femeie tânără şi încercănată, dar cearcăne puteai să ai şi de la prea puţin somn, sau, Doamne fereşte, de la ficat. Ce să facă? Nu putem opri lumea din mersul ei şi trebuie să mergem la serviciu, că altfel cine ne plăteşte facturile? Şi cărăm după noi tot bagajul ăsta de dureri, de fericiri, toţi fluturii pe care nu-i vede nimeni cum dau nebuni din aripi, şi zâmbim, cu gura până la urechi sau trist şi strâmb, fără ca nimeni să înţeleagă foarte bine ce e în spatele zâmbetului ăluia. Şi ne plângem prietenilor, sau facem din asta un experiment.
Mi se rupe sufletul pentru Diana. Pentru că ştiu c-o să se termine, într-un fel sau altul, şi-o să fie bine, şi-o să priveasca la toată durerea de acum cu multă… compasiune. Probabil. Nu-mi dau foarte bine seama cum îmi privesc eu vechile eşecuri, dureri, lacrimi, tristeţi. Ştiu doar ca nu mai vreau să am de-a face cu ele câte zile-oi mai avea! Ştiu, suna ambiţios, dar viaţa e atât de frumoasă când zâmbesc! Alt clişeu ieftin, cred c-ar fi cazul să închei!
Am fluturi în burtă şi mi-i tare bine!
Gata!
! Zâmbi şi ea şi aproape că-i văzu ochii zâmbind.