ÎNCERCĂRI PE 2012

Chiştocul penultimei ţigări duhneşte neprietenos din scrumiera de tablă roşietică. E o scrumieră în formă de frunză.

Ar trebui s-arunc chiştocul ăla, valuri de tutun matusalemic şi insidios ca un moş libidinos se ridică la intervale neregulate şi-mi violentează fosele nazale mai dramatic decât la WWE.

- Eu plec acum.

Nu mă uit la el, mă prefac fascinată de pagina albă din word, şi scriu toate astea în timp ce se întâmplă, ca-n filmul ăla cu Emma Thomson… (STRANGER THAN FICTION)

În scriiturile mele nu se întâmplă nimic. Mi se spusese asta pe diverse voci, cu multe înjurături, sau pur şi simplu. Şi eu persistam în tipul ăsta de înşiruire de cuvinte fără cap şi fără coadă. Încăpăţânare? De-aia-l iert şi pe el mereu şi mai iau un şut în fund când mi-i lumea mai dragă? Masochism sentimental…

- E desuet termenul, face el citindu-mi peste umăr. Şi şuturi în fund nu ţi-am dat niciodată, dar pot începe de azi.

Cred că vorbeşte serios, dar mă prefac că nu-l aud. Iau telecomanda de la combină şi dau radioul mai tare. Cântă unul cu ‘nothing is forever’.

- Am plecat, face din uşa.

- Trage uşa după tine. Şi vezi să nu iasă motanul.

Trage uşa după el. M-aşteptam s-o trântească. O fi trântit-o la el în cap.

*

Am închis uşa încet. Deşi aşa aş fi trântit-o, să-i cadă tencuiala în capul ăla prost! Femeie nebună!!! Îmi venea să mă-ntorc şi s-o iau la palme, la şuturi, la săruturi…

Mi-am ridicat pantalonii, cred că slăbisem în ultima oră cu ea, şi m-am dus la lift. Slăbisem de nervi! De neputinţă! De…

Ping, ping, fac lifturile pe la alte etaje. Nici unul la etajul 23. Din trei lifturi, nici unul!

După precis trei minute şi patruzeci de secunde, uşile metalice din mijloc se deschid, şi intru în cabină. Nu e goală. Lipită de oglindă o tipă. Destul de înaltă, brunetă, slăbuţă. Are unghii scurte, pictate în albastru. Mă uit la unghii, nu-mi vine să mă uit la ea. N-am fost niciodată spontan cu gagicile din lift. E o eternitate până la parter. Dacă eram Brad Pitt aveam şi numărul ei de telefon pân-acuma. Aşa…

Miroase fain, a flori de câmp şi dezmăţ pe căpiţe de fân. Mi-o închipui la 90 de ani, într-un balansoar, cu un motan în poală, tricotând şosete. Am stat prea mult cu nebuna aia care nu ştie altceva decât poveşti cu cai verzi pe pereţi în timp ce-şi exhibează cracii prin sufragerie! Ah, ce-aş bate-o, ce-aş…

Gata, am ajuns. Să-i zic ceva? Să-i zâmbesc! Ştiam că am un zâmbet irezistibil! (chicotesc în sinea mea). Îmi fac curaj şi mă uit la ea. Dacă se uită şi ea la mine, o să-i zâmbesc. Dacă nu, nu! Ghinionul ei, n-o să simtă şi ea pe pielea ei cum e să fii irezistibil atrasă de un zâmbet. Ea iese din lift, trecând pe lângă mine ca pe lângă o pală de aer cald într-un iglu.

*

Îmi tăiasem unghiile scurt. Şi le pictasem în albastru. Era un albastru-albastru, ca un cer de vară, fără pic de nor. Să se asorteze cu sandalele mele noi, cu toc. Manolo Blahnik. Ah!

Ultima oară degetele îmi alunecaseră, scăpasem o clapă mai repede decât trebuia, mă temusem apoi că o să se supere. Nu se supărase, aproape că nu băgase de seamă, mă lăsase să termin bucata fără să-mi spună nimic.

Doar la plecare…

- Să-ţi tai unghiile, te rog! Data viitoare vreau s-o cânţi fără nici o greşeală!

Le tăiasem. Le pilisem cu grijă şi le pictasem în albastru.

Şi tipul ăla gras din lift ce se tot zgâia la unghiile mele? Nu vedea că-i cad pantalonii de pe el?

Of, fir-ar, iar o să întârzii! Mă câcâisem prea mult cu unghiile astea, şi-acum aveam toate şansele să ratez trenul de 4. Grăbesc pasul, ajung la sensul giratoriu, mă uit după maşini şi cobor pe zebră.  Cobor pe zebră… cobor… scrâşnet de roţi… cobor…

*

De unde-a apărut şi fata asta?? Cum de n-am văzut-o? De ce am pus frână prea târziu?

Cauciucurile noi scrâşnesc ca nebunele, bocitoare negre ca femeile din ţara asta… Ninja le zice un amic… Of, acuma mi-am găsit să fac bancuri? Nici nu-mi vine să mă dau jos din maşină. Aştept să se ridice, s-o văd la fereastră înjurându-mă…

Nu mă gândesc decât la telefonul ei. Cum plângea. Cum mă ruga să vin să stau cu ea. Şi ştiam că fusese el la ea. Numai după ce pleca el plângea ea aşa. Dar mă duceam. Din acelaşi motiv pentru care nici nu apăsasem frâna la timp. Adică, naiba să le ia pe toate! De când trebuie motive să te duci la femeia pe care o iubeşti, chiar dacă ea e-n limbă după altul? Sau de ce trebuie să apeşi pe frână când n-ai de ce, de unde apăruse şi fata asta???

Începuse să se strângă lumea ca la circ, poate-ar trebui totuşi să mă dau jos din maşina, mai bine mă omoară cu pietre decât să-mi dea foc înăuntru.

Capra stătea în fund pe zebră cu o sanda albastră într-o mână, şi cu tocul în cealaltă. Între ea şi botul maşinii nu cred că erau mai mult de treizeci de centimetri.

Se uită la mine cu rimelul întins de la bocit, scoală naibii de-acolo, îmi vine să urlu la ea, eu mă grăbesc… Acuma n-o vrea să-i repar şi sandaua!

*

Ia uite, am ajuns la aproape nouă sute de cuvinte.

Chiar acum intră şi el pe uşa. O să-mi povestescă în alte două sute cum a crezut c-a lovit-o pe bruneta aia cu unghii albastre, şi cum i s-a părut că vede Jeep-u’ ăluilalt, şi eu mi-am făcut norma de aproape o mie de cuvinte pe anul ăsta şi-o să închei urându-le tuturor cititorilor mei un sincer LA MULŢI ANI şi critici constructive! Vă rog! Spuneţi-mi dacă vă plictisesc textele mele! Eu nu mă supăr! O să mai iau o pauză de două luni, dar după aia…

Ce text promiţător, nu?