SFĂRŞIT (poem în proză)

Nu mi-am dat seama că vii direct din faţă. Şi ne-am ciocnit fără zgomot, într-o explozie de semne de întrebare. Ne-am întors pe drumurile noastre apoi, pentru că nu eram făcuţi să mergem la culcare cu atât de multe întrebări fără răspuns.

 

Cumvă, însă, ciocnirea iniţială a generat unde magnetice care şi-au găsit apoi cu uşurinţă drumul până la noi, ne-a urnit din vizuinele unde ne ascunseserăm de noi înşine, şi ne-a apropiat din nou atât de mult şi atât de periculos de minunat, încât am rupt-o la fugă în direcţii opuse, nu înainte de a ne fi amuşinat şi imprimat pentru totdeauna pe cortexul cerebral mirosul pielii de sub urechea stângă – flori de câmp tăcute şi sfioase!

 

Efectul ăsta de yo-yo n-aveam cum să fie în cele din urmă decât catastrofal, căci după fiecare ciocnire scurtă şi despărţire imediată, ne miiceam ca nişte bulgări de zăpadă în revers – de la uriaşa burtă a omului de zăpadă, până la mâna de nea rotunjită de două căuşuri de palme. Care căuşuri, despărţindu-se, au redus bulgărele la mii de fulgi individuali, egoişti şi singuratici.

 

Bine-nţeles că viaţa unui fulg egoist şi singuratic are fascinaţia ei – e de-ajuns o rază de Soare ca să se transforme în cea mai minunată eşarfă multicoloră – un curcubeu altruist înconjurând un gât mirosind a flori de câmp sfioase pentru aduceri aminte!