Cumvă, însă, ciocnirea iniţială a generat unde magnetice care şi-au găsit apoi cu uşurinţă drumul până la noi, ne-a urnit din vizuinele unde ne ascunseserăm de noi înşine, şi ne-a apropiat din nou atât de mult şi atât de periculos de minunat, încât am rupt-o la fugă în direcţii opuse, nu înainte de a ne fi amuşinat şi imprimat pentru totdeauna pe cortexul cerebral mirosul pielii de sub urechea stângă – flori de câmp tăcute şi sfioase!

Efectul ăsta de yo-yo n-aveam cum să fie în cele din urmă decât catastrofal, căci după fiecare ciocnire scurtă şi despărţire imediată, ne miiceam ca nişte bulgări de zăpadă în revers – de la uriaşa burtă a omului de zăpadă, până la mâna de nea rotunjită de două căuşuri de palme. Care căuşuri, despărţindu-se, au redus bulgărele la mii de fulgi individuali, egoişti şi singuratici.

Bine-nţeles că viaţa unui fulg egoist şi singuratic are fascinaţia ei – e de-ajuns o rază de Soare ca să se transforme în cea mai minunată eşarfă multicoloră – un curcubeu altruist înconjurând un gât mirosind a flori de câmp sfioase pentru aduceri aminte!

Ar trebui s-arunc chiştocul ăla, valuri de tutun matusalemic şi insidios ca un moş libidinos se ridică la intervale neregulate şi-mi violentează fosele nazale mai dramatic decât la WWE.

- Eu plec acum.

Nu mă uit la el, mă prefac fascinată de pagina albă din word, şi scriu toate astea în timp ce se întâmplă, ca-n filmul ăla cu Emma Thomson… (STRANGER THAN FICTION)

În scriiturile mele nu se întâmplă nimic. Mi se spusese asta pe diverse voci, cu multe înjurături, sau pur şi simplu. Şi eu persistam în tipul ăsta de înşiruire de cuvinte fără cap şi fără coadă. Încăpăţânare? De-aia-l iert şi pe el mereu şi mai iau un şut în fund când mi-i lumea mai dragă? Masochism sentimental…

- E desuet termenul, face el citindu-mi peste umăr. Şi şuturi în fund nu ţi-am dat niciodată, dar pot începe de azi.

Cred că vorbeşte serios, dar mă prefac că nu-l aud. Iau telecomanda de la combină şi dau radioul mai tare. Cântă unul cu ‘nothing is forever’.

- Am plecat, face din uşa.

- Trage uşa după tine. Şi vezi să nu iasă motanul.

Trage uşa după el. M-aşteptam s-o trântească. O fi trântit-o la el în cap.

*

Am închis uşa încet. Deşi aşa aş fi trântit-o, să-i cadă tencuiala în capul ăla prost! Femeie nebună!!! Îmi venea să mă-ntorc şi s-o iau la palme, la şuturi, la săruturi…

Mi-am ridicat pantalonii, cred că slăbisem în ultima oră cu ea, şi m-am dus la lift. Slăbisem de nervi! De neputinţă! De…

Ping, ping, fac lifturile pe la alte etaje. Nici unul la etajul 23. Din trei lifturi, nici unul!

După precis trei minute şi patruzeci de secunde, uşile metalice din mijloc se deschid, şi intru în cabină. Nu e goală. Lipită de oglindă o tipă. Destul de înaltă, brunetă, slăbuţă. Are unghii scurte, pictate în albastru. Mă uit la unghii, nu-mi vine să mă uit la ea. N-am fost niciodată spontan cu gagicile din lift. E o eternitate până la parter. Dacă eram Brad Pitt aveam şi numărul ei de telefon pân-acuma. Aşa…

Miroase fain, a flori de câmp şi dezmăţ pe căpiţe de fân. Mi-o închipui la 90 de ani, într-un balansoar, cu un motan în poală, tricotând şosete. Am stat prea mult cu nebuna aia care nu ştie altceva decât poveşti cu cai verzi pe pereţi în timp ce-şi exhibează cracii prin sufragerie! Ah, ce-aş bate-o, ce-aş…

Gata, am ajuns. Să-i zic ceva? Să-i zâmbesc! Ştiam că am un zâmbet irezistibil! (chicotesc în sinea mea). Îmi fac curaj şi mă uit la ea. Dacă se uită şi ea la mine, o să-i zâmbesc. Dacă nu, nu! Ghinionul ei, n-o să simtă şi ea pe pielea ei cum e să fii irezistibil atrasă de un zâmbet. Ea iese din lift, trecând pe lângă mine ca pe lângă o pală de aer cald într-un iglu.

*

Îmi tăiasem unghiile scurt. Şi le pictasem în albastru. Era un albastru-albastru, ca un cer de vară, fără pic de nor. Să se asorteze cu sandalele mele noi, cu toc. Manolo Blahnik. Ah!

Ultima oară degetele îmi alunecaseră, scăpasem o clapă mai repede decât trebuia, mă temusem apoi că o să se supere. Nu se supărase, aproape că nu băgase de seamă, mă lăsase să termin bucata fără să-mi spună nimic.

Doar la plecare…

- Să-ţi tai unghiile, te rog! Data viitoare vreau s-o cânţi fără nici o greşeală!

Le tăiasem. Le pilisem cu grijă şi le pictasem în albastru.

Şi tipul ăla gras din lift ce se tot zgâia la unghiile mele? Nu vedea că-i cad pantalonii de pe el?

Of, fir-ar, iar o să întârzii! Mă câcâisem prea mult cu unghiile astea, şi-acum aveam toate şansele să ratez trenul de 4. Grăbesc pasul, ajung la sensul giratoriu, mă uit după maşini şi cobor pe zebră.  Cobor pe zebră… cobor… scrâşnet de roţi… cobor…

*

De unde-a apărut şi fata asta?? Cum de n-am văzut-o? De ce am pus frână prea târziu?

Cauciucurile noi scrâşnesc ca nebunele, bocitoare negre ca femeile din ţara asta… Ninja le zice un amic… Of, acuma mi-am găsit să fac bancuri? Nici nu-mi vine să mă dau jos din maşină. Aştept să se ridice, s-o văd la fereastră înjurându-mă…

Nu mă gândesc decât la telefonul ei. Cum plângea. Cum mă ruga să vin să stau cu ea. Şi ştiam că fusese el la ea. Numai după ce pleca el plângea ea aşa. Dar mă duceam. Din acelaşi motiv pentru care nici nu apăsasem frâna la timp. Adică, naiba să le ia pe toate! De când trebuie motive să te duci la femeia pe care o iubeşti, chiar dacă ea e-n limbă după altul? Sau de ce trebuie să apeşi pe frână când n-ai de ce, de unde apăruse şi fata asta???

Începuse să se strângă lumea ca la circ, poate-ar trebui totuşi să mă dau jos din maşina, mai bine mă omoară cu pietre decât să-mi dea foc înăuntru.

Capra stătea în fund pe zebră cu o sanda albastră într-o mână, şi cu tocul în cealaltă. Între ea şi botul maşinii nu cred că erau mai mult de treizeci de centimetri.

Se uită la mine cu rimelul întins de la bocit, scoală naibii de-acolo, îmi vine să urlu la ea, eu mă grăbesc… Acuma n-o vrea să-i repar şi sandaua!

*

Ia uite, am ajuns la aproape nouă sute de cuvinte.

Chiar acum intră şi el pe uşa. O să-mi povestescă în alte două sute cum a crezut c-a lovit-o pe bruneta aia cu unghii albastre, şi cum i s-a părut că vede Jeep-u’ ăluilalt, şi eu mi-am făcut norma de aproape o mie de cuvinte pe anul ăsta şi-o să închei urându-le tuturor cititorilor mei un sincer LA MULŢI ANI şi critici constructive! Vă rog! Spuneţi-mi dacă vă plictisesc textele mele! Eu nu mă supăr! O să mai iau o pauză de două luni, dar după aia…

Ce text promiţător, nu?

Doar ca să te pierd,

Imediat după aceea,

Cât într-o bătaie de aripă de mierlă.

Te simt şoptindu-mi

Prin spatele lobului urechii stângi

Adunări şi scăderi

Din anii şi lunile şi zilele în care nu ne-am spus ‘te iubesc’.

Nu mai am răbdare

Şi mă dizolv în amintirea ta

Întinsă la soare

Ca un nor făcându-mi cu ochiul din spatele lunii.

Dubai

9 Decembrie 2011

Sigur. Eu pun mâna. Şi scriu. Scriu, scriu… dar ce să scriu?

Titlul sună bine. L-am împrumutat! Că-i fără copyright (merci, Claudiu!). Şi la aşa titlul s-ar impune o scriitura unduitoare, ca nişte şolduri de dansatoare de tango.

Mi-am aprins o ţigară. De parc-aş lua calul de hăţuri. Dar calul se-ncăpăţânează să nu priceapă aluzia, de parc-ar fi o mârţoagă răpciugoasă. Şi eu jar n-aveam, că nu eram Făt Frumos, analogie răsuflată şi pentru cunoscătorii care oricum nu citesc blogul ăsta.

Cu o lumânare de scorţişoară aprinsă şi un ceai fierbinte de ghimbir pare-se că nu se făcea primăvară.

În schimb, am găsit ceva într-un articol despre Murakami din The Guardian on Facebook: Murakami’s characters are forced to learn the hard way that emotional dependence is not love (Damien G Walter). Asta vis-à-vis de titlu – necesitatea conştientizării maturizării emoţionale! Ooo, ce preţios! Se văd şoldurile acelea? Încă nu?….

Şi nici nu cred că se vor întrezări în seara asta.

Iarna venise şi în Deşert, cu brize răcoroase şi muzică de pierdut în spaţiu – ultima nu era neapărat o caracteristică a iernii, ci a serii – the Late Lounge de la Abu Dhabi Classic FM era cel mai minunat ambient pentru visare, meditaţii, şi mai multă visare.

Păcat de titlu, concluzionam după două sute şi ceva de cuvinte fără noimă. Ceaiul era înţepător. Rezona inodor cu lumânarea. Da, iată că se unduia ceva în obscuritatea livingului.

Apropo de maturizarea emoţională… Cum e cu iubirile neîncheiate (o transliterare pentru englezescul closure)? Ce-nseamnă că în ultimii doi ani m-am gândit, mi-a fost dor, l-am visat de treizeci şi trei de ori pe bărbatul de care m-am despărţit acum şase ani? Înseamnă că sunt la treizeci şi trei de mii de ani lumină de acea pompoasă maturizare sau?…

Un NU hotărât textelor sub cinci sute de cuvinte, mă ambiţionasem eu la un moment dat, în cursa către textul de o mie de cuvinte. Era şi-aici ca şi la jogging: mă trezeam ferm convinsă că pot s-alerg mai mult, aproape că nu-mi venea să cred când mă opream sufocată. Trebuie să fie o eroare, rewind, rewind… Nu e suficient să cred că pot alerga zece kilometri fără oprire. Aşa cum o muzică bună, puţină briză şi o lumânare unduitoare – trebuia să păstrez aparenţele, nu? – nu erau ingredientele suficiente pentru textul de cinci sute de cuvinte.

Mi-era poftă de o prăjitură cu brânză şi glazură de ciocolată, cum mâncasem sâmbătă cu Dragoş. Mi-era dor de un Crăciun la gura sobei, cu miros de cetină şi zăpadă cernându-se cochetă pe fereastră. Mă îndrăgostisem de Varşovia săptămâna trecută. Varşovia se pregătea de Crăciun, şi visam cu ochii deschişi la un Crăciun în capitala poloneză. Pofte, doruri şi vise… Unse ca un unt de casă pe piesa asta miorlăită – nea DJ-u’, schimbă discul, bitte!

M-a auzit! A pus Morcheeba.

Am vrut să scriu! Am considerat-o chiar o necesitate. Sperând să se materializeze şi întâmplarea. În cinci cuvinte se şi întâmplă!

Lectura celor A THOUSAND SPLENDID SUNS n-a ajutat. N-a ajutat nici fierea vărsată cu vagi cheaguri de sânge la 5 dimineaţa. N-a ajutat nici actul de amor personal, atât de viu şi fierbinte încât doar o dizolvare în uitare i-ar fi urmat firesc. Uitase. Uitase că poate să se bucure de trupul ei aşa cum s-ar fi bucurat şi el. Îşi uitase gustul acrisor, şi sfârcurile atât de întarite de parcă i le-ar fi supt el pâna la lacrimi.

Terminase de gătit. Îsi luase scaunul de lângă ea, dar se dusese în bucătărie, şi, cu un zid între ei, începusera să mănânce. Ea era deja la al doilea pahar de Teachers, se-ncălzise, îsi dăduse drumul la gură şi-şi imagina cum ar fi dacă s-ar duce în bucătărie, s-ar sui pe el şi şi-ar închide gura sărutându-l pe el. Nu-şi putea lua ochii de la buzele lui – nu-şi mai amintea ce povestea, şi se forţă să se uite în farfuria ei, şi să analizeze o roşie mai mult decât era necesar. După aia i se năzărise să-i citească nu ştiu ce. Se dusese la calculator şi se aşezase pe jos. Era beată de-a binelea! Cât de coerentă fusese? Rostise cuvintele aşa încât să-nţeleagă şi el ceva? Mai conta? El venise lângă ea, îşi împletise picioarele cu ale ei, şi-o amuşina. Cu ce parfum te-ai dat?, făcea el, şi ea nu mai era în stare să-si aducă aminte, deşi ştia că-l folosise pe acela şi nu pe un altul ca să-i placă lui! Şi parcă i-o şi spusese! Ea-şi făcea de lucru la calculator, el era cu nasu-n gâtu’ ei… Apoi şi-a întors faţa spre el sperând s-o sărute. Dar el îşi plecă fruntea şi-atunci ea s-a ridicat şi-a plecat. El a condus-o până jos, unde ea l-a luat în braţe şi el s-a agăţat de ea respirând sacadat şi ea s-a urcat în maşină mai beată ca niciodată!

Ajunsă acasă a continuat să bea. Să-i simtă în continuare nasul în gâtul ei, să-şi dorească să nu se fi întâmplat nimic, sau totul… S-a trezit dupa 5 ore de somn mocirlos. Criza era acolo, o aştepta, ştia foarte bine că n-are cum s-o evite. Dar ştia şi că era momentul să se scufunde în ea. Era deja umedă. Se gustă de pe degetul mijlociu al mâinii drepte. Era la fel de caldă, uşor acrişoară şi mirosind a Gucci, THE ONE. S-a satisfăcut pofticioasă de trei ori, după care a vomitat. S-a întors chircită în pat, şi şi-a dat seama că îi era dor de el. Un dor dureros, toată carnea îi urla, închidea ochii şi-l simţea lângă ea, plecându-şi fruntea, temându-se de un sărut ce ar fi putut degenera… A-ncercat să uite cu lectura cărţii lui Hosseini. Mariam şi Laila mâncau bătaie de la un nenorocit, şi asta ar fi trebuit s-o emoţioneze, să rezoneze cu suferinţa lor. Închidea cartea, închidea ochii şi-şi simţea stomacul chircindu-i-se. Nu de parc-ar fi mâncat ea bătaie. Ci pentru că ştia că e inutil. Minunat, dar inutil! Minunaţi de vii şi tineri i se păreau fluturii din burtă, şi ce minunat o torturau cu agitaţia lor. Dar ştia c-o să trebuiască să le taie aripile. Asta o făcuse să se-adune, să termine cartea şi să se reîntoarcă la griul zilelor fără o mie de sori splenzizi reflectându-se în aripi de fluturi.

Cu ochiuri de lacrimi peste surâsuri de pietre

Fumul se strecoară, sufocând, în tăceri

În uitarea de a rosti!

Coboară!

Înălţimile pot dăuna grav sănătăţii.

Aşa cum se vede Pământul curbat de acolo

Ţi se poate apleca de la atâtă claritate.

În depărtare…

Nu, nu e nimic, ţi s-a părut!

Scaunul tot n-a învăţat încă să vorbească.

Ţi-ar putea povesti

câte-n păduri şi stejari…

Degeaba te-ascunzi

după degetul mic de la mâna stângă!

În seara asta e lună plină

Şi nicicând n-o să ti se mai reflecte neuitările

fără incantaţii şi uitări de sine!

Şi mirosul de pământ trezit

îmi încolţeşte în suflet

aripi firave de fluturi

Îmi ţin respiraţia

pentru că florile nu tresar

                când expiră

Aşa cum îmi înghit

                ‘mi-e dor de tine’-le

de pe vârful limbii –

o sămânţă de fericire

pe care-o fură fluturii

şi-o dizolvă în

                amintiri din ce în ce

mai palide.

Mi-e dor!, zise

Aripa Stângă.

(Dubai, 15 November 2011)

Nu ştiu cum mi-am regăsit calmul pentru conferinţă. Urma o discuţie de patru ore, unde-mi trebuia toată stăpânirea de sine de care eram capabilă, unde trebuia să ignor cutia cu cele două cărţi… Cumva am reuşit. Şi-am reuşit să termin chiar mai repede. De îndată ce am închis telefonul, am tras de scotch-ul care lipea cele două părţi superioare ale cutiei, şi sub multă hârtie de împachetat, cele două volume de Murakami. UNDERGROUND şi 1Q84.

Din acel moment, şi probabil încă ceva vreme de-acum încolo, nu m-am mai dezlipit de volumul de 900 de pagini. I-am mângâiat paginile cu veneraţie aproape. Coperta cartonată are pe cele două feţe, două feţe. O figură feminină pe cea de început, şi una masculină pe cea de final. Cifra 1 şi litera Q sunt dispuse pe ochi, iar cifrele 8 şi 4 la colţurile gurii. 1, Q, 8 şi 4 sunt în caractere mari şi îngroşate. Albe. Pupilele celor doi nu se văd. Şi nici colţurile gurii. Cartea are şi o supracopertă, dintr-un gen de foiţă subţire, ca paginile din Biblie. Această supracopertă e alb-transparentă. 1, Q, 8 şi 4 sunt plasate la fel ca şi pe coperta de carton, doar că pe ele se văd pupilele celor doi, precum şi colţurile buzelor. Odată cartea îmbrăcată, feţele celor doi devin un intreg, 1 Q 8 4 aproape că se estompează, dar e greu să crezi asta. Chiar şi cu ochii deschişi.

Bine-nţeles că la birou n-am mai fost în stare să fac nimic. M-am lăudat cât am putut, că ce mult am aşteptat-o, că ce minunat autor e Murakami, că dacă reuşesc să citesc 200 de pagini pe zi o pot termina în patru zile.

Am dus-o cu mine apoi la cină, cu prietenii mei.

Şi-am ajuns, în sfârşit, acasă.

Mi-am pus un pahar de Cabernet Sauvignon, mi-am aprins o lumânare cu iz de scorţişoară, un concert de vioară de Beethoven şi… După trei pagini mi-am oprit privirea pe supracopertă. O scosesem şi o lăsasem pe măsuţa de cafea. Se unduia în sus şi în jos, ca şi cum ar fi respirat. Eram perfect conştientă că era doar un curent de aer – dădusem drumul la aerul condiţionat. Dar chiar şi-aşa… Aveam sentimentul că această carte era vie. Poate pentru că o aşteptasem atât de mult şi întâlnirea fusese emoţionantă, ca aceea cu un vechi prieten, sau un vechi iubit. Aşa o şi recomandasem prietenilor mei, ‘iubitul meu de weekend’.

Lectura curgea uşor, aşa cum se-ntâmpla mereu, cu toate cărţile lui. Aomame asculta muzică clasică şi se gândea că dacă ar fi avut alt nume (în japoneză, Aomame înseamnă ‘mazăre verde’), i-ar fi fost mai uşor în viaţă.

Citisem deja multe despre cartea asta. Eram doar nerăbdătoare să evadez în lumea lui Murakami. Pentru că fiecare lectură mă tranporta cu multă uşurinţă în apartamentele eroilor lui, sau în fundul fântânii unde se ascundeau ca să se gândească…. Nu, nu la nemurirea sufletului. Eu la ce m-aş gândi dacă aş coborî într-un fund de fântână şi mi-ar fura cineva scara? Nu, nu mi-ar plăcea să mă bântuie gândurile care nu-mi dau pace noaptea. Cred c-aş avea grijă să-mi iau şi o sursă de lumină cu mine. Şi neapărat 1Q84. Sunt la pagina 6. Mai e mult până la pagina 994! Urmau cinci zile libere… Cam 100 de ore conştiente din care speram să reuşesc să citesc cel puţin 30.

Vivaldi acum. Acordurile erau inconfundabile, chiar dacă nu era unul din cele patru anotimpuri. Parfumul de la lumânare era acum ascuţit şi oarecum deranjant. Aşa c-o să suflu în ea, şi-o să merg în dormitor, ca să văd ce mai discută Aomame cu şoferul de taxi.

Noapte bună!

Camionul a pufnit. Ştiţi cum fac când schimbă vitezele, parcă oftează. Adânc, din toţi rărunchii. Oftatul urcă până la etajul cinci, se strecoară prin vreo crăpătură – cea prin care s-a strecurat şi molia care mi-a tulburat altă noapte – şi mă trezeşte.

Mă trezesc. Nu cred c-am dormit mai mult de zece minute. Poate, cu indulgenţă, doisprezece. Şi da, mă doare capul. O durere surdă, ca oftatul camionului. Aprind lumina şi mai citesc câteva pagini din CRONICA PĂSĂRII-ARC. Şi da, gândurile nu mai sunt. E linişte la mansardă. Cel puţin aşa sper!

Mă duc în living. Aprind laptopul. YouTube. Adele – set fire to the rain. Dau apă la şoareci, fără vreun motiv anume. Replay. Piesa asta-mi sună ca o minunată poveste de dragoste, terminată într-un mare căcat (scuze cititorilor mai sensibili, da-s insomniacă şi am uitat orice eufemism!). Şi-apoi povestită cu şi mai multă dragoste. Căcăcios (ah, ce scatofagă sunt în noaptea asta!) şi greţos de patetic, ca orice poveste de dragoste terminată nasol pentru orice femeie mai sensibilă… Ăsta nu-i pleonasm?

Mă străpunge o durere plecată probabil de la ovarul stâng unde se lăfăie pe şase centimetri un minunat chist. Ăsta, chistu’ adică, s-a apucat s-arunce cu nişte cuţite fierbinţi în jos, spre pulpa interioară dreaptă. Şi cuţitele astea nu zboară şi ele prin aer, ci despică muşchi, nervi, vizualizez ţesut destrămat, ca o pânză veche. M-am uitat prea mult la CSI! În concluzie, mă doare! Şi numai noaptea, când nu pot să dorm!

(3.00 am) Mi-e dor. Fără să ştiu exact de ce. De ţară. De Matei. De munţi. De frunze ruginii. De o cafenea de pe Moşilor unde-am luat cândva, într-o altă viaţă, un mic dejun. Amintirile sunt vii, colorate, miros frumos a caşcaval şi şuncă între două felii de pâine încălzite. O cafenea caldă. Afară e o zi câinoasă de toamnă, parcă plouă şi dacă nu, bate un vânt ascuţit, şfichiuitor, nepăsător. Troleul nu mai vine, trebuia s-ajung în Pitar Moş pentru ceva curs. Mi-e doar frig. Şi cred că şi foame. E atât de vie reminscenţa asta! Are viaţa ei în mine.

Ca şi cealaltă.

Livingul urâţel din Dristor. Cu tapet prăfuit. Şi canapea mâncată de căţei.

Cristi e la calculator. Şi eu trebuie că citesc Dilema şi beau Grasă de Cotnari. Şi în ciuda apartamentului urât şi a aparentei indiferenţe a bărbatului cu care-mi împart viaţa, mi-e bine. Sunt fericită, atât cât se poate. Îi iubesc pasiunea de a mă trata cu spatele – şi la propriu, doar pentru a-l regăsi cald mai târziu, în dormitor. Mi-e dor de el! Au trecut şase ani de când ne-am despărţit. Cum îţi mai poate fi dor de cineva după atâta timp? Cum îţi mai poate fi dor de cineva care nici cel puţin nu mai are bunul simţ de a-ţi răspunde la un ‘bună’ lasat pe un instant messenger? Ciudate creaturi mai suntem!

Şi cealaltă.

Şi cealaltă!

Fiecare amintire e vie! E atât de vie încât prinde viaţă şi se zbate şi se-agită şi eu nu pot să dorm.

(5:34 am) Adele se chiţăie şi acum cu al ei SET FIRE TO THE RAIN. Sunt la al doilea pahar de Cabernet Sauvignon. După o discuţie ‘fierbinte’ cu David! De unde concluzionăm că viaţa e frumoasă. Încă puţin şi-o să înceapă să se crape de ziuă. La televizor sunt reclame cu Twix. Ciocolată, caramel… Nu, nu mi-e poftă! Aş mânca o pizza!

Opresc aerul condiţionat şi ies pe balcon. E plăcut. O briză răcoroasă mi se încurcă printre picioare. Mi s-au terminat cuvintele. Poate c-acum ar trebui să merg să-ncerc să dorm. Dacă s-au terminat cuvintele, poate nici amintirile nu mai pot fi. Îmi ţin respiraţia ca pentru a încerca să-mi dau seama dacă se mai aude ceva dintr-acolo. E doar vântul. Şi câte-o maşina rătăcită prin sensul giratoriu din faţă.

Bună dimineaţa, Sophie! Poţi să mergi la nani!

Nu-mi aduc aminte când am citit prima oară SOUTH OF THE BORDER, WEST OF THE SUN. A fost versiunea în limba română, scoasă de POLIROM, cândva înainte să plec de-acasă. Nu contează de câte ori citeam un roman de-al lui Murakami, îl reciteam apoi cu multă plăcere, redescoperindu-l, parcă, pentru prima oară. Şi-mi dau seama că-i plasez personajele din KAFKA ON THE SHORE în pădurea plină cu monştrii din HARD-BOILED WONDERLAND AND THE END OF THE WORLD. Dar Toru Watanabe va bântui mereu prin NORWEGIAN WOOD, aşa cum nimeni, niciodată, n-o va regăsi pe Sumire pe insula aceea grecească.

Nu despre Murakami voiam să scriu în seara asta, deşi bucuria lecturii din SOUTH OF THE BORDER, sub soarele obosit al unui Octombrie, cu o cafea caldă şi o sticlă de apă rece, îmi reamintise cât de minunat evadam în paginile cărţilor lui. Din păcate, sau din fericire, nu evadasem de-a lungul celor douăzeci de pagini citite pe terasa de la COSTA din Green Community. Pentru că era prea cald, şi mă trezeam ştergându-mi transpiraţia de pe frunte sau de pe spate, sau aprinzându-mi o ţigară, sau ascultând ţipătul ascuţit al unei păsări pe care nu reuşeam s-o vad, dar o bănuiam ascunsă într-un palmier de peste lac. De dimineaţă citisem despre Pasărea-Arc a lui Toru Okada şi despre cum învârtea ea cu ţipătul ei arcul zilei… Nici Toru nu reuşea s-o vadă. Nu ştiu dacă pasărea pe care o auzeam eu era o Pasăre-Arc. La o analiză superficială pe Google.com, The Wind-up Birds erau nişte neni care făceau muzică pentru ei şi pentru cine mai voia să asculte. Eu ascultasem puţin. Nu era chiar genul meu de muzică. Şi cam atât. A, şi-o pasăre cu arc. Eu aveam un om de zăpadă pe schiuri cu arc. Îl găsisem în Pufuleţii Gusto cu surpize. Învârteai de arc şi Omul de Zăpadă pleca pe schiurile lui.

În Dubai nu era zăpadă decât la Mall of the Emirates. Cam la vreo 30 de kilometri de locul unde-mi beam eu cafeaua.

Plănuisem de ieri să ies. Visam o vizită la Kinokuniya, poate o cafea la o cafenea drăguţă pe undeva pe la etajul doi al Dubai Mall. Nu era printre malls-urile mele preferate, dar libraria aceea gigantică mă atrăgea ca un magnet şi treceam peste toate senzaţiile neplăcute pe care mi le insufla Dubai Mall numai ca să înot în marea de cărţi.

M-am trezit târziu, şi după o şedinţa de Yoga cu Şuşu… Vine tiptil şi se întinde pe tot mat-ul meu. Şi eu mă chinui să mă ţin după tanti de la televizor şi simt cum îmi urlă toate ligamentele, şi trebuie să mă rostogolesc ca să-mi masez vertebrele… Nici acum nu-mi dau seama cum de nu l-am strivit pe Şuşu, care teoretic era exact în spatele meu. Motanul s-a ridicat plictisit, eu am izbucnit într-un râs sănătos, am pus discul pe pauză, am băut nişte apă, şi mi-am continuat exerciţiul. Ştiam că n-are nici un rost să-l trimit în altă parte, puteam cel mult să-l închid în baie, dar atunci n-ar mai fi fost Yoga cu Şuşu, cu râsete… Recomand cu multă căldură! Yoga cu Şuşu! E ca arcul răsucit al zilei lui Toru Okada! Fără Pasărea-Arc!

Ajung finalmente în Green Community. Cu o prietenă care avea o programare la coafor. Ea se duce să-şi ascundă firele albe, eu mă duc la BookPlus de unde mi-l iau pe Murakami. Îmi dau seama că nu am versiunea în engleză a romanului LA SUD DE GRANIŢĂ, LA VEST DE SOARE. Pe copertă, o japoneză cu părul scurt şi ochii mari îşi ascunde sânul drept cu mâna şi-şi exhibează spatele alb care se termină în curbura de deasupra popoului. Popoul nu se vede, se termină coperta.

Îmi iau o cafea de la Costa şi ies pe terasă. E încă foarte cald, dar vreau să fumez o ţigară. Şi vreau să stau afară. Pe malul lacului. Apa se unduieşte cu luciri cuminţi şi simt cum toate gândurile se liniştesc, le vizualizez realmente întinzându-se la soare. Pauză! De gândit, de simţit, de dor de trecut. Chiar atunci dau de fraza de la început. ‘…time passing is one thing that can’t be redone…’ Îmi dau seama că mi-e dor de ea, şi de el, şi de el… De ce? (…)

În jur, copii cu biciclete, trotinete, scutere. Blonzi. Proaspeţi. Veseli. Fără prea mult trecut de care să le fie dor. Două fetiţe. Una brunetă. Cealalaltă blondă. Au biciclete roze. Bruneta e mai slăbuţă, are o engleză peltică, un ton puţin autoritar, blonda, mai bondoacă, mai ascultătoare, mai ştearsă. Vor creşte mari, se vor îndrăgosti, vor suferi, vor avea trecut de care să le fie dor. Deocamdată au doar biciclete roz şi bujori în obrăjori. E încă prea cald!

Încheiem seara la un restaurant japonez. Cu tăieţei laţi, pui colorat, ghimbir roşu şi excitant de papile gustative… Mi-ar plăcea să fiu la Kyoto cu domnul Murakami, şi să vorbim despre pisici. Sunt în Dubai, cu prietena mea care ‘sărbătoreşte’ un an de când s-a despărţit de bărbatul care a părăsit-o şi a plecat cu tot cu pofta ei de viaţă. Pentru că se poate şi aşa ceva. O spune şi Murakami: ‘But I didn’t understand then. That I could hurt somebody so badly she would never recover. That a person can, just by living, damage another human being beyond repair’.*

(prima intenţie a fost să las textul aşa. dar simt că mai e ceva de spus aici. şi pentru mine, şi pentru prietena mea, şi pentru cele două fetiţe care vor iubi şi vor suferi şi vor simţi că nu mai există nimic după iubire. mai sunt pisici. mai sunt romanele lui Haruki Murakami. mai e Van der Graaf Generator. şi prietenii care ne fac zilele minunate. şi alte iubiri care te pot lua pe nepregătite. chiar şi pentru o clipă)

*(Haruki Murakami – South of the Border, West of the Sun)