Prima pagină > Gânduri > Roma si portocalele

Roma si portocalele

13 Octombrie, Anul Doi

 

Mirosurile fuseseră dintotdeauna un fel de portaluri. Portocalele mă transportau de îndată în casa bunicilor, de Crăciun, şi nu numai pe mine. Fiecare din cei cărora portocalele le aminteau de ceva, de undeva, se întorceau într-un timp liniştit, evadau pentru o clipită, atât cât să te ştergi uşor la ochi, uşor, să nu-ţi întinzi rimelul, şi-apoi să revii la birou, în faţa calculatorului… Pauză de portocale…

Detergentul lichid pe care-l foloseam zilele astea mirosea a Franţa! Chiar aşa! Scurta vacanţă din ’91 îmi era încă atât de vie: mirosuri, imagini, luminoasa Normandie, micuţul burg Honfleur – mi-amintesc perfect că-n biserică nu intrasem pentru că tocmai avea loc o nuntă. Sau un botez. Un eveniment fericit, en tout cas.

Muzicanţii din piaţă, pe care-i ascultasem mâncând îngheţată, catedrala din Rouen, cu pereţii ei negri, les cacahuètes, din cauza cărora fusesem nevoită să mă operez de urgenţa de apendicită la întoarcerea în ţară, şi mirosul hainelor mele, proaspăt spălate de către gazdă. Un miros dulceag, cumva cochet, franţuzesc, distins…

Dimineţilor ploioase şi curate de primăvară le simt şi-acum mirosul de asfalt umed şi flori roz căzute din copaci mari şi călcate în picioare de trecători grăbiţi.

Zilele acelea au trecut repede, deşi închid ochii şi le revăd de parc-ar fi fost ieri, şi da, e şi Alex acolo şi… Şi eu parcă n-am fost eu!

Sunt momente din acestea, mai ales în călătorii care-ţi taie respiraţia, şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori când am fost foarte răcită, să mă simt aşa. Adică, de parcă n-aş fi eu. Nu sunt nici spectator, privindu-mă din afară, dar nu sunt nici înăuntru, deşi senzaţiile sunt veridice şi statornice, căci iată, cel mai bun exemplu – mirosurile! Şi totuşi…

Eu, cea de la Viena, din Septembrie, n-am fost eu. Mă uit înapoi şi văd o femeie speriată, tristă, plimbându-se singură pe străzi, fără nicio dorinţă, fără nimic care s-o facă să se simtă vie. Prinsă între două lumi, sau între două vieţi, neaparţinând nici unui loc, nici unui timp, nici unui bărbat…

Cum am ajuns aici? De la mirosuri de detergenţi şi călătorii… Toate drumurile duc zilele astea la singurătatea mea. Roma mea e din ce în ce mai apăsătoare. Şi-acum poate-i înţeleg pe cei care stau în relaţii nefericite. E mai bine-acolo decât la Roma… Oare?

 

Anunțuri
Categorii:Gânduri
  1. teta
    Octombrie 20, 2008 la 7:13 pm

    da atat de frumos era la Honfleur si tu descri atat de bine imaginile si sentimentele pe care le nasc aceste imagini
    pacat ca la final esti pesimista
    cand ma simteam si eu mai bine poc Viena

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: