COCON

Eu: O privesc cum îşi aranjează cărţile pe rafturile pline de praf, are părul ud, mă duc să-i duc un prosop, să nu răcească. Eu şi efuziunile mele sentimentale, materne. Nu-mi vine să cred, cum am ajuns s-o primesc la mine-n casă? E slabă şi neîngrijită, nu spune nimic, mi-e teamă s-o întreb ceva, glasul i-ar suna dogit, ca dintr-o fântână plină cu mâl, s-ar sparge ca făcută din cenuşă, s-ar dezintegra.

Îmi fac de lucru prin bucătărie, îmi torn puţină cafea, şterg o pată invizibilă de pe cuptorul cu microunde, m-aş duce să fac un duş, nu, mai bine să mă mai uit puţin peste bazele alea de date, mâine trebuie să fie gata, ecranul laptopului mi-i afişa pe băieţii de la Rammstein, pornise screen saver-ul. Trag cu urechea dincolo, o linişte nefireasă se revarsă din camera de zi, inundă holul, baia, maşina de spălat, pluteşte nefiresc peste pragul de la bucătărie, îmi ţiuie urechile. Ha, e cuptorul cu microunde! Mi se-ncălzise croissant-ul. Ce-o face dincolo?


Ea: Aici Tournier. Aici Bruckner. Praf. Rafturile astea sunt pline de praf,
îl inspir prin toţi porii, mi se lipeşte de părul ud, mi se urcă pe mâini, degetele-mi devin pământii, uscate, în curând îmi vor cădea, să mai pun şi Nichita ăsta şi fac o pauză. Continuu să inspir sinucigaş praful ăsta sufocant, să mă sufoc, de-ar fi atât de simplu… Sub pământ, praf… Plouase, praful se transforma în noroi cald, dau cu mâna pe raftul din mijloc, suprafaţa gri e tăiată acum de o formă rotunjită, întreruptă pe alocuri de spaţiile goale dintre degete, acolo rămân gri…  Mă opresc cu mâna în aer, renunţ, degetele mi se unesc doar ca să mă rog, să mă rog pentru el…

Eu: Uleiul sare ca dementul din tigaia încinsă, stropi rebeli ca nişte purici dresaţi mă ciupesc de braţe, mi se întind dizgraţios pe pantalonii roşii de training, pe faianţă, pe gresie, peste tot, atacul stropilor de ulei, al marţienilor, păzea!
Farfuria arată generos: o felie albă de br
ânză dulce, un caş parfumat cumpărat din piaţă, undeva, pe la facerea lumii, îmi apropii nasul de el, se-aud mioare tălăngănind, sau e reclama cu oile alea demente behăind din televizorul uitat deschis? Un ou prăjit, cu pupila portocalie lăbărţată generos între două felii de şunculiţă, asta fusese capul răutăţilor în tigaie, sfredelise concupiscent când pe-o parte, când pe alta, asmuţind uleiul
într-o ejaculare spectaculoasă… Ha! Iar m-am uitat prea mult la Adult Channel!

Ea: Mă uit la tot festinul ăsta regesc pe care mi l-a lăsat pregătit în bucătărie, uitasem cum arată un ou prăjit, ating cu arătătorul mâinii drepte gălbenuşul, degetul mi se afundă în lichidul portocaliu; îl ridic încet, picăturile se scurg cu încetinitorul, vâscoase şi atârnânde, reminiscente, nu, nu l-am atins atunci, nici atunci, l-au închis, l-au bătut în cuie, i-au pus poza aia caraghioasă… Brusc, iau farfuria şi-o arunc cu totul la gunoi. Mă întorc pe saltea…

’’ Închid ochii… Îl privesc cum doarme. Respiră uşor şi pieptul îi urcă şi-i coboară monoton, aş adormi şi eu dacă l-aş privi încontinuu, toată pacea posibilă zace sub pieptul lui, respiră cu el… Şi viorile încep să se reverse din boxe, sunetele se răsucesc în încăpere, îi înconjoară trupul gol, îl parfumează cu imagini îndepărtate, i se strecoară sub braţe, îi împodobesc gâtul, îi răsfiră părul transpirat… E-atât de frumos când doarme, aş vrea să-l pot vedea din somnul meu, să mă contopesc cu el, înlănţuiţi de viori, să ne dizolvăm în  muzică, să ne ridicăm acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin… ’’

Mă ridic în capul oaselor. E cineva la uşă.

Eu: Îmi scot sacoul şi-l arunc neglijentă, nici nu ştiu pe unde-o să zacă până mâine, cui îi pasă, mă apasă şedinţa de la birou, laptopul mi-a rupt umărul drept, îl reazăm cu grijă de frigider, în bucătărie totul e aşa cum lăsat de dimineaţă. Lipseşte farfuria cu micul dejun. Mă dau un pas în spate, îmi întorc capul spre dreapta, îi văd picioarele  atârnându-i de pe saltea. Nemişcată, îmi ţin pentru o clipă respiraţia ca s-o aud pe-a ei. Liniştea se zgribuleşte doar de torsul molcolm al frigiderului. Îmi torn cafeaua în cana cu vaca, îmi aprind o ţigară şi dau drumul la radio. EUROOOOOPAAAAAAA eeeeFeeeeM!!!
Încet, pe negândite şi fără nici o intenţie clară în această direcţie,
las toate cifrele târâte după mine din birourile mari să mi se scurgă din tâmplele dureroase, le expir pe nas, odată cu
fumul, fumul dansează cuminte pe vioara Loreenei McKennitt şi se trage oripilat spre geam de ciripitul mobilului meu din geantă.
– Alo?
Vocea Anei, c
ântătoare ca a unui şoricel sub ecstasy, rapoarte, da, baza de date e pe local,
dă dublu click, aşa, ce simplu e, nu?
Ea mai respiră?

Ea: Vorbeşte la telefon. Nu mă ridic, dau, doar, încet din degetele de la picioare, şi el făcea la fel, îi atârnau picioarele din pat; da, sunt trează, am mai murit puţin, cearşaful e ud sub mine, mi s-a mai scurs puţină viaţă din ochii care nu-l vor mai vedea niciodată deschişi.
Întinsă aşa, pe burtă, cu capul
întors spre peretele din stânga, pe care se urcă ascultător un păianjen, ia-mă cu tine, şi mă micşorez ca o muscă într-un cocon de mătase agăţat de bietul păianjen, chiar nu mai contează unde mă duce şi cum o să mă mănânce…

Eu: Mestec încet, cu linguriţa de plastic albastră, în cana cu lapte, cafea decofeinizată şi îndulcitor, 3 în 1, se omogenizează totul, lichidul ciocolatiu e perfect lângă ţigara subţire care fumegă plictisitor către tavan. Bucătăria e aproape înţeleaptă în dimineaţa asta, cum mă răsfaţă ea cu lumina ei străină, o înmoaie mesteacănul din faţă, şi mirosul cafelei proaspete revărsându-se din cafetieră, şi tăcerea timidă a frigiderului care ia o pauză chiar în acest moment, ca să fie totul perfect…
S-o chem şi pe ea la cafea? O lăsasem zăcând pe saltea, cu faţa în sus, cearcănele i se lăţiseră urât şi contrastau dureros cu paloarea obrazului nespălat cine ştie de când, şi părul slinos…

Ea: A făcut cafea. Mirosul dă năvală în încăpere ca o viitură cu aluviuni, fum gri de ţigară, înecăcios, îl trag adânc în piept, drog dureros…

’’Iar ţi-ai aprins o ţigară??
Nici nu se uită la mine, stă aplecat peste planurile vilei de la Snagov a P
ârcălabilor. Mă duc şi-l cuprind în braţe, îmi afund nasul în gâtul lui, mă umplu cu mirosul lui, doar el miroase încă a parfum după zece ore pe şantier. Se-ntoarce şi-mi suflă fumul în faţă, nici n-apuc să mă dezmeticesc că mă sufocă limba lui cărnoasă şi buzele uscate care-mi astupă toată gura. O clipă uit să respir, şi-aş vrea să încremenesc aşa, cu amintirea fumului de ţigară pe care mi-l sufla în faţă’’… Iar am închis ochii… El e
acolo, pe retină…

Eu: Urcăm scara ce se termină drept în faţă cu o oglindă uriaşă, ale cărei ape albăstrui uită să mă reflecte, căci nu mă văd în ea. Daniel urcă în spatele meu, nu-l văd nici pe el, dar ştiu că-i acolo, o cotesc la stânga, în sus pe scări, pe unde ne spusese ghidul. Expoziţia[1] se întinde în trei încăperi, multe litografii, fotografii de familie, truse de cosmetică din secolul trecut, un evantai şi o lampă de birou, corp delict…
– Şi cum s-a folosit criminalul de lampă?
– Piciorul e foarte greu. C
ântăreşte
peste un kilogram.
Ghidul stă
în spatele nostru. Nu-l întrebăm mai nimic, mă uit, doar, la fel şi Daniel. Bucăţi de piele tatuată, desenul de pe spatele meu tresare nervos, ca într-o comunicare supranaturală cu pieile acelea moarte. Ne hlizim la craniile care nu mai au dinţi, citim scrisori de sinucigaşi… Eleva V.B., dintr-a şasea, care şi-a pus capăt zilelor din pricina nedreptăţilor de la şcoală, sau nu mai ştiu care alt student, spânzurat într-o cameră de hotel pentru că l-a părăsit iubita… Oare ea
ce-o face?
– Hai să mergem la Pizza Hut!
Mânc
ăm încet, pictăm aluaturile cu mult sos de roşii, îl întindem printre bucăţile de şuncă, de ananas, printre boabele de porumb, ne sorbim berile tacticoşi, ne mai aprindem o ţigară, discutăm despre vreme, da, ce nenorocire cu inu
ndaţiile astea, şi soţia ta ce mai face, mulţumesc, bine, e-ntr-o delegaţie la Focşani, şi bursuceii, bine, la socrii…
La o masă,
în dreapta, se aşează un bărbat corpolent, cu cioc şi pantaloni scurţi. Comandă o salată, îl surprind când se duce cu bolul să şi-l umple, o bere la halbă, fumează şi el, nu mă interesează personajul, brusc, nu mai am răbdare, cerem nota şi plecăm să ne plimbăm pe lângă Cişmigiu.

Să sun la uşă? Nu cred c-o s-o determin să se mişte de pe saltea, zace, doar, acolo, fără nici un Dumnezeu…

Ea… Eu…: Oasele dor, ies subţiri prin pielea obosită să le ţină laolaltă, şi părul împletit doare, fiecare fir contorsionat urlă, strâng din dinţi, am amorţit ca naiba. Nu m-a mâncat păianjenul? Păcat.
De c
ât timp stau aşa? Cu coatele pe genunchi, privind spre nicăieri, doborâtă de amintiri… Daniel a zis:
– Condoleanţe, Clara!
Şi lacrimile… Să-l pl
âng pe Luca. Luca al meu. Până când moartea ne va despărţi… Fiare, sânge, coşciug închis, flori roşii… L-am înmormântat într-o zi ploioasă, cerul plânsese pentru mine, eu m-am urcat într-un taxi şi m-am întors acasă, ca să mă dau păianjenului să mă mănânce. Dar păianjenul nu m-a mâncat, pentru că mâine trebuie să mă duc la serviciu, şi-aş putea să şterg praful de pe rafturile alea cu cărţi…


[1] Institutul Mina Minovici la Muzeul Bucureştilor, vara, 2005

Anunțuri
  1. Martie 22, 2009 la 3:17 pm

    Superb. Am citit cu sufletul la gura si m-am gandit la Virginia Woolf…

  2. ritasophie
    Martie 22, 2009 la 3:20 pm

    🙂 Nici nu stii ce bucurie-mi faci! E textul meu preferat, printre putinele, daca nu chiar singurul text lucrat… 🙂 Cat despre Virgina Woolf… n-am citit inca, da-i pe lista de lecturi pentru viata asta! In schimb, iubesc THE HOURS!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: