2009

2009

Mi-am urat La Mulţi Ani înainte să fac stânga, pe lângă blocul meu. Pun semnal, conştiincioasă, deşi nu e nicio maşina pe stradă, şi indienii îşi fac veacul pe trotuar, la lumina restaurantului de la N-04. Veneam de la Medina supermarket, de unde-mi cumpărasem biscuiţi cu ciocolată, suc de portocale şi credit pentru telefon. Nu-mi doream decât să pot răspunde mesajelor de Anul Nou. Primul fusese de la Tafsir.

Am plecat de la birou în jur de zece jumate, cam aşa, n-aş putea spune cu exactitate, după pupăturile de rigoare cu ultimii colegi rămaşi pe metereze.


Afară, o ceaţă s-o tai cu cuţitul, iataganul, drujba…


Pun luminile de avarie, şi-o iau încet, cu 40 km/h, spre Emirates Road. Valuri-valuri de abur cald mă forţează să folosesc ştergătoarele ca pentru o ploaie mocănească, şi să stau cu gâtul lungit, doar-doar oi mai vedea ceva la doi metri în faţă.

Câte-un camionagiu rămas de căruţă goneşte nebun, fericit că nu se mai târâie cu 5km/h ca de obicei.


Îi simt trecând pe lângă mine ca nişte fantome luminoase, ca nişte Pomi de Crăciun, cu toate girofarurile în funcţiune, unul, şi-ncă unul, înghiţiţi apoi de ceaţa asta lăptoasă…

La primul sens giratoriu ştiu că trebuie s-o iau la stânga, dar ceaţa parcă-i mai groasă aici, şi ieşirea spre Emirates Road nu mi se mai pare familiară, şi mai dau o tură, şi număr, una, asta-i aia de unde-am venit, două, trei, a patra trebuie să fie…

Mă-mpotmolesc în alte două maşini care clipocesc la fel de nelămurite, asta trebuie să fie, guys, ştiu că nu seamănă cu ceea ce ştim bine, pare mai degrabă o gaură neagră care stă să ne-nghită… Da’ na, tot înainte! Asta e, bat din palme pe volanul Buburuzei, ştiu că şi ceilalţi răsuflă cumva uşuraţi… Tot înainte!

(…)

Patruzeci şi doi de kilometri parcurşi cu maxim 60 km/h, cu toţi muşchii încordaţi, cu valuri de ceaţă coborând şi-nvăluindu-mi maşinuţa, pierzând-o şi regăsind-o…

Şi-nainte de podul de la Dubai Silicon Oasis… gata! Nu-mi vine să cred! De parcă toată călătoria suprarealistă ca-ntr-un film după Stephen King[1] n-ar fi fost decât un cadou de sfârşit de an… Şi sunt atât de zăpăcită, încât uit să mă uit în oglinda retrovizoare, să-mi iau rămas bun de la ceaţă, de la un an vechi…

E 11:30 pm, 31 Decembrie 2008, şi nu-mi doresc decât s-ajung la timp acasă să-mi pup motanul!

Opresc totuşi la supermarket. Să-mi iau credit pentru telefon…

(…)

Şi iată-mă deja în 2009 (e 1 şi ceva când scriu rândurile astea). Sunt aici de-o oră şi decretasem sus şi tare că acesta e un an bun… Şi-aşa trebuia să fie… Dup-atâta ceaţă….


Anunțuri
Categorii:Jurnal de bord
  1. Ianuarie 1, 2009 la 6:46 pm

    Sa privesti lucrurile asa cum sunt inseamna, cred eu, sa accepti inclusiv „jurnalul de bord” al destinului.
    Nu intodeauna ne regasim a infaptui intocmai ce am proiectat atat de atent in mintea noastra bolnava, avantajele sunt evidente: surpriza necunoscutului, revelatiile de moment si …. mereu, posibilitatea unui alt drum.
    Sa te afli incredintat si increzator in mainile destinului inseamna sa crezi in misiunea ta in aceasta viata si probabil in mod implicit sa crezi in identitatea si imaginea ta.
    Nimic nu e absolut pana la convingerea umana.

  2. teta
    Ianuarie 1, 2009 la 10:41 pm

    e o senzatie ciudata sa mergi asa prin necunoscut , cu inima cat un purice,si nervii incordati la maximum, dar cand ajungi cu bine la destinatie sti ca cineva acolo sus te iubeste

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: