CLARA 3

Unchiul Leo moare. În salvarea care-l ducea spre lună.

Unchiul Leo: “E un drum lung până la lună.”

Corei îi era rău şi eu uitasem să plâng. Sau îmi aduceam aminte acum, ascultând Gipsy Reggae[1]

Îmi redescopeream lacrimile prelingându-se pe obraji, precum sângele menstrual pe picioarele mele lungi, stăteam trântită pe jos, şi râdeam tâmp şi strâmb, ca un tablou de Picasso de pe care se scurgeau vopselurile…

Corei chiar îi era rău. Suferea. Suferinţă de căţel nevinovat.

Acordeonul se tânguia lângă un butoi cu vin, eu aşa îl vedeam, era şi un trombon pe-acolo, un instrument de suflat ceva, puteam să suflu şi-n cafea la urma urmei…

Nu poţi scrie cu adevărat decât însoţit de mizerie, muzică şi băutură. Mizeria de la misery, care e un false friend. Prieten parşiv, parc-aşa-i zisese Bantaş. Şi iar mă-ntorc de unde-am plecat…

Mi-era dor. Numai că dorul ăsta trebuia canalizat, trebuie să-ţi fie dor de ceva, de cineva…

Cora se îmbârligase, se făcuse mică, un ghemotoc bej, suferind, nu mâncase nimic toată ziua, îi băgasem lichidele pe gât cu o seringă, apă albuminată, cum îmi recomandase doctorul, şi suportase toată agitaţia noastră mai mult sau mai puţin zgomotoasă cu pacienţa aceea cu care aşteptam eu, odată aşezată pe scaunul de la dentist, să mă ridic de-acolo.

Iar se tânguia acordeonul acela, ascultam melodia pentru a treia oară, de limba Corei atârnau rămăşiţe de albuş şi eu găseam magistral ceea ce scriam când îmi adunam gândurile în timp ce-i luam temperatura căţelei mele bolnave.

– Rectal, domnişoară, mă sfătuise meticulos doctorul. O ungeţi cu puţină cremă de mâini, ce aveţi la îndemână…

Avea încă febră şi eu eram atât de obosită…

Mi-era dor… De ce mi-era dor?

(…)

– Acolo, da, îmi dădea Albu indicaţii de regie.

Îi masam mâna bolnavă cu alifia aia care mirosea a chinezării. Îi dădusem şi lu’ Doru să miroasă, să-şi dea cu părerea.

Mâna lui Albu era moale, caldă, o frământam ca pe un lut cald şi moale, îi răsfriram degetele şi mă uitam printre ele la film[2].

Mi-era dor să-i frământ tot trupul astfel şi el să stea acolo şi să nu zică nimic, exact ca un lut cald şi moale.

Unchiul Leo moare. Mă uit la Albu. Are lacrimi în ochi. Îl visasem acum câteva nopţi plângând, ieri mi se lăudase că poate să pronunţe cuvântul iubire făcându-mi cu ochiul, io ce să-nţeleg din asta?

Mâna lui Albu e caldă şi moale, el fumează. Doru se uită la televizor.

Mă dusesem să le fac cafea.

– Vrei zahăr? îl întrebasem pe Albu.

– Da.

– Eu nu, vorbise Doru.

Mă uitam apoi la el cum soarbe din lichidul acela pe care mi-l închipuiam teribil de amar…

– Cum poţi s-o bei fără zahăr?

– Păi, aşa-i cafeaua. De ce s-o-ndulcesc?

– Şi ceaiul? îl provocase Albu. Şi ceaiul e amar. Ţi se pare anormal să pui zahăr în ceai?

– Nu anormal… Da’ de ce să pun?


[1] Goran Bregovic

Anunțuri
  1. elisabeta niculescu
    Iulie 9, 2010 la 12:33 am

    cam trist

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: