Prima pagină > Jurnal de bord > WHEREVER YOU ARE, BE THERE TOTALLY

WHEREVER YOU ARE, BE THERE TOTALLY

It’s a new dawn, it’s a new day, it’s a new life…

Cu Nina Simone, pescuită  de la Andu – pe care vi-l recomand cu căldură, ar fi trebuit să-nchei, c-am găsit-o acuma când, la fel ca-n fiecare seară, am ajuns acasă şi m-am loggat la Facebook. Mulţam de post, Andu!

Şi dacă tot trebuie să fiu acum, aici, când scriu rândurile astea, să specific că miros ca o bomboană, sau cel puţin aşa mi se pare că miroase MARINE GROOVE de la ESCADA, ascult HÔTEL COSTES, volumul 11, cel mai bun din 8, 9 şi 10, câte-am apucat să trec în revistă, şi tocmai a-nceput piesa aia cu ‘how many loves make a life’, aşa că fac o pauză…

Aşa!

Textul ar fi trebuit să aibă ca subtitlu Povestiri din Deşertul Verde. Mă rog, aşa intenţionasem să-l numesc până când îmi amintisem, de fapt, de lectura din Tolle şi despre bucăţile de ‘acum’ şi ‘aici’ pe care vroiam le aştern pe hârtie.

Apropo de acum, încă nu mă plictisisem de drumul de 50 de kilometri (pe cel de-ntors acasă nu-l pun la socoteală, c-atunci e întuneric afară şi nu pot să mă gândesc la nimic altceva decât cum s-ajung mai repede) pe care-l aveam de făcut în fiecare zi. În dimineaţa asta o luasem iar pe Dubai By Pass Road, care chiar asta este, o centură a Dubaiului, pentru moment, că cine ştie cât se mai întind cu oraşul ăsta! Şi e a doua oară când tai Deşertul pe lumină, după ploaie. A-nverzit Deşertul, parol! Şi azi am văzut şi cămile. Multe. Şi pun rămăşag, dac-ar fi putut, s-ar fi bătut cu copita pe burtă, de câte bunătăţi aveau parte! Că eu nu pot să mă gândesc că-s simple ierburi crescute-aşa, bezmetic, ci delicioase lăptuci, ca cele din grădina ursului lui Creangă…

Şi tot în acum încercasem să fiu şi în timpul turei de Safa Park. Mirosea frumos a iarbă proaspăt cosită, puţin cam umede, totuşi, cele 27 de grade, dar ţinând cont că n-am mai alergat de mult.. Nici nu mai ştiu de când… Am încercat să mă concentrez pe alergatul în sine, ca să nu mă las copleşită de momentul de sufocare, acum n-o să mai pot respira, ba acum… Aşa mi se-ntâmplă, sau nu-mi dau eu prea bine seama. Gâfâi după aer, după apă, după viaţă…

Şi da, eram foarte prezentă în mine, cu gândurile mele, cu nemâncatul meu, cu visatul meu la cai verzi pe pereţi, şi iar îmi adusesem aminte de cămile. Mă uitam după ele şi mă surprindeam zâmbind, pentru că nu puteam să nu le asociez unor vaci cumsecade, şi-apoi, la vreo 30, 40 de kilometri, aşa, era Burj Al Arabul.

Şi tot din acumul meu mă scosese Jeepanul obraznic care mă flashuise la un moment dat, doar ca  să-mi taie faţa câteva sute de metri mai încolo, că voia să facă dreapta. A fost un moment ciudat, pentru că nu l-am văzut, a trecut, pur si simplu în diagonala prin faţa mea, şi eu goneam destul de tare, nu ştiu totuşi cu care colţ al celui de-al treilea ochi l-am ‘văzut’ de fapt, acum, încercând să reconstitui scena mi se pare aproape ireală… Nu ştiu de ce…

Şi pe cât de războinică şi interesantă am început textul ăsta, pe-atât de mult m-am scufundat în banal, cotidian plictisitor, deşi închideam ochii şi Deşertul mirosea a ESCADA şi cămilele făceau muuuu.

Dubai

30 Martie 2010

Anunțuri
Categorii:Jurnal de bord
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: