Prima pagină > Gânduri > SÂMBĂTĂ CU MURAKAMI

SÂMBĂTĂ CU MURAKAMI

Când trăieşti singur o perioadă mai lungă de timp, începi să fixezi cu privirea tot felul de lucruri. Uneori ajungi să vorbeşti singur. Începi să mănânci singur în localuri gălăgioase şi să ţii enorm la un Subaru luat la mâna a doua. Astfel, încetul cu încetul, rămâi în urma vremurilor.

Sâmbăta asta era mai singură decât vinerea de ieri. Nu, n-o spuneam cu părere de rău, la urma urmei îmi alegeam singură doza de singurătate. Şi asta n-avea nimic de-a face cu a ieşi să-mi cumpăr nişte roşii, sau a vorbi la telefon cu oameni adevăraţi. Era ca un panou cu multe beculeţe şi butoane. Astăzi apăsasem pe butonul DOAR EU. Nu mergea niciodată ca lumea, tot timpul îşi mai făcea loc nişte cafea – azi era cana din sticla mată asemănătoare celei primite de la M, câteva ţigări, puţină muzică… Şi ce frumos le cântăream, când, de fapt, singurul lucru care merita măsurat – sau nu – era singurătatea.

Lucruri de fixat aveam şi eu. Nu, nu-şi modificau nuanţa dacă le priveam mai mult de un minut, deşi ar fi fost frumos. De exemplu, husa roşie de pe fotoliul din faţă mi-ar fi plăcut, doar pentru o clipă, să fie roz-bombon. Sau verde-brotăcel. Şi dac-ar fi făcut şi-un oac să sară motanul de cinci coţi în sus ar fi fost şi mai interesant!

Cred că nu fusese întâmplător faptul că-mi alesesem ziua de azi pentru butonul DOAR EU. Până şi lumina de-afară mă încuraja în această direcţie.

În combina audio rămăsese un disc de ieri, bucăţi lente, un lounge – că tot era la modă – vechi, le mai ascultasem de o mie de ori, mai ales după ce plecase C, dar azi sunau altfel, şi deşi nu aveam un sistem audio performant, simţeam toate notele, distinct, fiecare ciupitură de coardă de chitară, o vedeam chiar pe fata asta care cânta acum, aplecându-se peste microfon, încălzindu-l cu nişte ‘o-ho-ho’-uri, şi-acum iar chitara, vizualizam în spate, cumva, căci aveam ochii deschişi, urmăream literele materializându-se pe fundalul alb pe măsură ce apăsam automat pe tastele lucioase ale computerului, în spatele ochilor deschişi, deci, vedeam studioul micuţ de înregistrări dispărând încet, pe măsură ce melodia se termina, ‘fading out’…

(…)

Nu m-am întrebat niciodată prea serios de ce-mi place Murakami atât de mult. În ultima vreme, citindu-i WHAT I TALK ABOUT WHEN I TALK ABOUT RUNNING, ne descoperisem multe lucruri în comun. Era şi el un solitar, nu-i plăceau competiţiile. Bine-nţeles că nu reţinusem decât ceea ce mă interesa strict pe mine. Şi deşi m-apucasem şi eu de alergat, nu prea serios, din păcate, încă nu reuşisem să renunţ la ţigări.

Ceea ce e aproape minunat la Murakami, totuşi, nu erau detaliile legate de viaţa lui. Ci:

‘- N-am fost eu cel care-a vrut să divorţeze. Ea a fost cea care într-o bună zi a plecat. Cu un alt bărbat.

– Ai suferit?

– Într-o asemenea situaţie orice om  cred că ar suferi, mai mult sau mai puţin.

– Îmi pare rău, a fost o întrebare deplasată. Doar că nu prea pot să îmi imaginez cum arăţi când suferi. Ce faci atunci când eşti rănit?

– Port o insignă Keith Haring.

– Doar atât? râse ea.

– Ce vreau să spun e că devine ceva cronic. Eşti absorbit de viaţa de zi cu zi şi nu mai ştii unde sunt rănile. Dar ele rămân. Asta e natura rănilor. Nu poţi să le smulgi şi să le arăţi şi altora. Dacă poţi, înseamnă că nu sunt prea grave.’

Treaba asta cu viaţa de zi cu zi care te-absoarbe am mai găsit-o şi-n alte romane, şi nu cred c-o spune numai el. O simte oricine, de altfel. Oricine are de-a face cu o suferinţă, adică. Mergi mai departe, că n-ai ce face.

Şi-atât! Asta era o sâmbătă singură, nu şi tristă!

___________

* fragmente din DANS, DANS, DANS, Haruki Murakami

Anunțuri
Categorii:Gânduri
  1. Nadia Belu
    Mai 24, 2010 la 3:07 am

    Trist ca nu alegem altfel, ca nu facem un efort sa ne oprim din alergat si sa ne lingem si vindecam ranile. Si mai trist cand suntem noi cei care le cauzeaza altora…

    Si mai trist cand suntem prea mult singuri si prea singuri si mai singuri luni, miercuri, vineri si tot timpul. si mai trist cand suntem singuri in doi.

  2. ritasophie
    Mai 24, 2010 la 9:50 am

    Eu cred ca fiecare alege asa cum simte, Nadia. Si tristetile vin si pleaca, asemeni ploilor de primavara.
    Si cum sa ma opresc din alergat, cand de-abia m-am apucat? 😉 Te-astept cu drag!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: