Prima pagină > Gânduri > DIET PRAY LOVE YOURSELF

DIET PRAY LOVE YOURSELF

M-am apucat să citesc şi eu EAT PRAY LOVE. Gosh, tanti asta seamănă tare bine cu mine! Well, adică nefericirile ei, şi Xanax-ul ei, şi felul în care se pierde în iubirile ei… Asta nu mă face pe mine specială, voila că se suferă la fel, se caută în final ajutor profesionist, se iau pastile chiar dacă e ultimul lucru la care vrei să apelezi, se pleacă pe coclauri… Chiar, de ce-am plecat eu de-acasă?

Renunţasem la un moment dat să-mi mai exhibez depresiile, le deşertam frumos pe agenda roşie care servea drept jurnal şi le lăsam acolo pentru că, nu-i aşa, nu mai dădeau frumos. Dar, pare-se că oricât de multe măşti aş fi afişat, tot nu puteam să păcălesc… Ochi albaştri îmi spusese la un moment dat, deşi, dacă-mi aduc bine aminte discuţia din ziua aia n-avusese nimic deprimant, că eu, per total, sunt o femeie tristă. Parcă mă şi ofuscasem, dând din coadă ca să conving de contrariu. Până la urmă, Ochi albaştri îşi găsise un model cu picioare lungi, un ‘grain de beauté’ pe obrazul stâng şi fustiţe scurte şi mult mai aproape de el. Şi pun rămăşag că ea nu e tristă!

Nu despre tristeţi vreau să scriu azi. Şi nici despre cartea Elizabethei Gilbert.

E o sâmbătă plăcută, sunt 43 de grade afară şi eu ascult Hevia, Busindre Reel. Fac ce fac şi mă-ntorc la piesa asta, e parte din mine… Am descoperit-o cândva prin 2000, când m-am mutat pentru prima oară de acasă de la mama. Am închiriat un apartament de două camere, un one bedroom, cum am şi-acum, de altfel, pentru că ideea de a mânca, de a citi, de a mă uita la televizor şi de a mai face orice altceva în aceeaşi cameră pur şi simplu nu se procesează în creieraşul meu. Livingul era mare, alb, aveam o saltea pusă direct pe linoleumul care imita parchetul, televizorul la fel, pus pe jos, masa cu un monitor vechi şi două boxe active pe care le dădeam la maxim când ascultam piesa asta. Casa aia mirosea într-un fel pe care-l caut uneori când vreau să mă simt liniştită, pentru că am avut parte de multă linişte acolo!

Acest post nu se vrea unul din seria ‘amintiri din copilărie’. Dacă voi alege să-mi scriu şi eu propria DIET PRAY LOVE YOURSELF asta numai timpul putea s-o spună. Iniţial povestea asta începută în Deşert se dădea drept CARTEA NISIPURILOR. Doar pentru că trebuie să poarte un nume. Acum titlul e din ce în ce mai puţin clar, dar asta chiar nu e important. Povestea se poate spune şi fără nume…

Anunțuri
Categorii:Gânduri
  1. elisabeta niculescu
    Iulie 4, 2010 la 9:01 pm

    de acord cu muzicaaaaaaaaaaaaaaa

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: