Prima pagină > Gânduri > TOATĂ LUMEA SCRIE

TOATĂ LUMEA SCRIE

Toată lumea scrie. În Google Reader am 62 de noi articole. Scrise de altcineva. Eu nu mai scriu.

Eu nu mai visez. Colorat. Nici cel puţin în visul de azi noapte, în care eu, mireasă, aveam o rochie albastră. N-ar fi trebuit să fie albă?

Şi mi s-a spus că durerile de cap nu-s decât cel mai clar indiciu că am cap! Cin’ se mai plânge de dureri de cap, ăla e!

Octombrie a adus nori pe cerul Deşertului. Mari şi pufoşi, aşa cum îmi plac mie.

Din cei pe care se plimba prinţesa din Jack şi Vrejul de Fasole (versiunea animată japoneză). Mi-e tare dor de desenele animate ale copilăriei! Crăiasa Zăpezii, Povestea anotimpurilor (deşi nu bag mâna-n foc c-aşa se chema) – tot un desen animat japonez, foarte colorat şi trist. Şi cel cu puiul de cangur mâncat de câinii dingo, văzut într-un cinematograf vechi de când lumea, cu scaune din lemn putred şi lumină întrând timid prin dreapta…

Zilele astea, lucrurile se leagă mai bine ca-n alte dăţi. Adică nu, ele se leagă aşa de când lumea, doar că le văd eu mai clar, se întrezăresc margini întărite, scoase în evidenţă printre cifre verzi, curgând de sus – vă amintiţi scena din Matrix?

Aseară m-am visat mireasă, albastră şi transparentă… Şi azi îmi dă Dragoş să citesc despre Bogdan şi Ema (http://www.contributors.ro/sinteze/neobisnuita-cronica-a-nuntii-mele/)… Dar eu nu ştiu să spun decât un NU răspicat la fiecare ‘da’ tu nu vrei să te măriţi?’. Acum, însă, îl simt pierdut într-o junglă vie de dorinţe aproape dureroase de a fi ţinută-n braţe şi-a avea un piept pe care să plâng…

Am ales să nu mai fiu tristă. Cel puţin în textele mele. Perpetuez minciuna asta de trei ani, de când mi-a spus cineva că nu vrea să mă citească pentru că nu are ce învăţa de la mine. Nu are ce să-nveţe din depresiile mele mâzgălite în cuvinte fără viaţă.  Nici eu, de altfel! Nimeni!

Am ales să nu mai fiu carte deschisă nici prietenilor apropiaţi. Chiar n-am spus nimănui că plec săptămâna viitoare în Brazilia? Şi ştie cineva de vinerea trecută? Nici nu trebuie, de altfel.

De ce rândurile astea, totuşi?

Pentru că toată lumea scrie, nu? Şi visele pot fi şi-n alb negru. Şi durerile de cap sunt triste, dar trec. Mă duc s-alerg! Asta rămâne. Viu şi adevărat!

Anunțuri
Categorii:Gânduri
  1. elisabeta niculescu
    Octombrie 15, 2010 la 6:54 pm

    rita ce frumos scri ! esti minunata
    restul comentariilor pe skype

  2. ritasophie
    Octombrie 15, 2010 la 7:03 pm

    🙂

  3. Februarie 5, 2011 la 12:44 am

    Tristetea care se asterne, nu e decat germenii unei noi bucurii.
    Daca visele ar fi fost alb-negru, cu siguranta rochia de mireasa ar fi fost alba…
    Daca acea persoana ar fi citit energiile dindaratul cuvintelor, nu ar fi sfarsit sa zica contrariat ca nu are ce invata de la tine…
    Daca, daca… si ecoul imi inghite ultimele vorbe.
    Ma lasi sa ma asez? Si sa privesc!

  4. ritasophie
    Februarie 5, 2011 la 12:47 am

    🙂 Aseaza-te, Florin si lasa-ma sa-ti zic ca ma bucur ca mi-a spus asta! Am invatat de la el ca nu e bine sa hranesc depresiile astea! Ca Soarele e sus, pe cer, si daca plang nu-l mai pot vedea! Si-i multumesc pentru asta! Si tie, pentru ca-ti place cum scriu! 🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: