Prima pagină > Jurnal de bord > Din Dubai la Rio, prin Sao Paulo

Din Dubai la Rio, prin Sao Paulo

Sao Paulo e un furnicar gri şi sufocant – aşa s-a văzut din autobuzul care ne ducea dimineaţa la birou şi ne-aducea înapoi, la hotel, seara. Mobila din camera 516 era veche şi mirosea a fum de ţigară – am cerut o cameră de fumători pentru că hotelul nu are balcoane. Dar berea braziliană e bună!

Rio, însă, chiar şi văzut din autobuz, din taxi, sau din restaurantul hotelului, la 8 dimineaţa, trăgând de micul dejun, să nu se mai termine, câtă lumină, câţi oameni senini, liniştiţi…. Rio e minunat! Cu asta am rămas după patru zile de Sao Paulo!

Şi dacă n-ar fi pozele de pe Picasa, parcă nici n-aş fi fost acolo. Mi-am propus să revin la pensie! 😉

Am cârcotit conştiincioasă vreo două zile, că, uite, chelnerul e prea încet şi-şi notează comanda pe un şerveţel de hârtie, că ditamai hotelul n-a fost în stare să pună un deodorant de încăpere într-o cameră de fumători, că şunca de la micul dejun e uscată şi insipidă, că traficul e înfiorător şi drumurile sunt la fel de proaste ca alea din România – a, şi mi s-a confirmat ulterior că elicopterele, numeroasele elicoptere pe care le-am tot văzut sunt de fapt mijloacele de transport obişnuite ale celor bogaţi, etc, etc, etc… Toate astea până la cele trei beri băute cu alţi doi români şi un ungur într-un restaurant libanez (din Sao Paulo). Ăsta-i titlu de eseu pe tema globalizării, parol!

Pe drumul spre aeroportul din Rio, urcăm pe un pod plin de vânzători ambulanţi.

– Ce vând? îl întreb pe şofer.

– Biscuiţi.

Au în mâini pungi mari pline cu alte pungi – eu mă gândesc că sunt floricele de porumb, şerveţele, ce-i mai trebuie şoferului grăbit. Sunt îmbrăcaţi sărăcăcios, copii, bărbaţi tineri, femei, toţi trişti şi întunecaţi. Şi nu mă refer neapărat la culoarea pielii lor. Şoferul mă atenţionează să închid geamul, că e o zonă periculoasă, la o adică ar putea să-mi fure laptopul de lângă mine. Că ceas n-am! (când l-am întrebat de ce e periculos, şoferul mi-a spus că vânzătorii ambulanţi se pot întinde pe geamul deschis şi-ţi fură ceasul de la mână, ‘şi după aia dispar în favele, şi cine se mai ţine după ei?’). Parc-ar fi fost ciumaţi… Cu sentimentul ăsta am rămas… Şi mă copleşeşte o tristeţe neputincioasă, sunt tot oameni, nu? Mă uit pe geam, undeva, în dreapta, sub pod, un fel de canal, pe apă plutesc gunoaie, welcome to the real world, Sophie!

(apus în Rio)

Anunțuri
Categorii:Jurnal de bord
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: