Prima pagină > Gânduri > Errare humanum est (partea I)

Errare humanum est (partea I)

– Ridică-te de-acolo!

Vocea îi suna hotărât, nu era dispus să se lase impresionat. Se uită la ea cu o mină foarte serioasă. Nici un zâmbet. Nici o ridicare de sprânceană. Nici o cută ameninţătoare pe frunte. Rezemat de perete, cu mâinile în buzunar, un început de barbă, nici o mască.

Ea în schimb… arată ca un clovn trist. I se întinsese rimelul şi creionul dermatograf. Nu mai plângea demult. Îşi mai trăgea din când în când nasul, ceea ce pe el îl enerva teribil. Dar rămânea impasibil, cu mâinile în buzunar, şi chiar dacă nu mai zicea nimic, ea încă îi auzea vocea.

Era puţin ameţită. Dar n-o mai durea nimic. Şi asta era foarte bine. Se redresă puţin, îşi îndreptă cocoaşa, pipăi peretele în spatele ei şi se rezemă şi ea. Nu îndrăznea încă să se uite la el, şi ştia că n-o va face prea curând. Aştepta să plece. Se gândea c-ar putea să meargă şi ea la baie, să se demachieze, să facă un duş. Apoi o cafea amară, o ţigară. Numai de-ar pleca odată!

El continua s-o privească. Nemişcat. Aproape că nici nu respira. Era frumoasă. Ar fi vrut s-o ia în braţe, s-o liniştească, s-o strângă la piept. Ţinea la ea. Orice s-ar fi spus. Şi totuşi greşise! Aproape răbufni, dar reuşi să se stăpânească. Cum de greşise? De ce? Avusese atât de multă încredere în ea. Nu se-aşteptase să-l dezamăgească. Sigur, ar fi putut s-o ierte, să facă pe supăratul pentru câteva zile, apoi să-i aducă într-o zi flori şi să meargă mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Se-auzea ceasul ticăind iritant. Într-o vază pe masă, trei lalele roşii se uitau şi ele în jos, ca-ntr-o solidaritate feminină mută. Dac-ar fi fost trei trandafiri, probabil c-ar fi stat ţepeni în sus, holbându-se la tavan, impasibili… De-afară se auzi o sirenă. Asta păru să-l trezească un pic. Atât căt să-şi îndrepte spatele, să tragă de umeri, oasele-i pocniră seci, ca beţişoarele chinezeşti cu care-şi mânca ea orezul cu iasomie şi ghimbir. Îi plăcea să-şi închipuie că sunt din os de inorog. Sau din cea mai bătrână broască ţestoasă. Simţi cum buzele i se modelează într-un început de zâmbet, dar îşi propuse să-l ţină în ea până va fi plecat el. Of, nu mai pleca odată!!

(va urma)

Anunțuri
Categorii:Gânduri
  1. elisabeta niculescu
    Mai 29, 2011 la 1:13 pm

    asteptam continuarea

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: