Prima pagină > Jurnal de bord > Bine-am revenit!

Bine-am revenit!

E cald. Vară în Deşert. Umed pe creek. Liniştit. La fel pe autostrăzile impecabile ale Dubaiului. Linişte. Linişte şi la mine în suflet. După încăpăţânarea de nu mă duce acasă. După nebunia noroiului la întoarcere. De unde-atâta noroi în Deşert, Alice? Iar delirezi?

(…)

Singurul lucru pe care-l făceam cu seriozitate în ultimul timp era lectura. Ajunsesem la performanţa de a fi citit o carte într-o singură zi (Twenties girl, Sophie Kinsella). O carte de cinci sute de pagini! Parol! Ok, recunosc, fusese ceva foarte uşurel, dar într-un Pamuk de 700 de pagini simţisem nevoia unei guri de aer, adică o lectură trecută doar prin faţa ochilor. Deşi mă emoţionase la sfârşit, cu slujba de înmormântare a strămătuşii cum o fi chemând-o (Sadie, între timp recuperasem cartea pentru aducerea aminte). Asta îmi amintise de bunica mea care era pe moarte, şi la posibila mea neparticipare la înmormântarea ei. Că nu mai aveam bani de bilet de avion, că nu-mi mai puteam lua liber de la birou. Astea erau scuze. O ştiam şi eu!

Apoi, într-o dimineaţa, pe la 10 şi ceva, terminasem şi MUZEUL INOCENŢEI al lui Pamuk. Nu mai era nevoie de nici o altă lectură după MĂ NUMESC ROŞU ca să-ţi faci o idee de valoarea lui Pamuk. Cel puţin în ceea ce mă priveşte. Ştiam oameni care nu-l putuseră citi, care nu-l înţeleseră, pe care-i plicisise. Asta era! Nici eu nu-i putusem lectura încă pe Joyce şi pe Ecco. Cu plecăciune, Domnilor!

MUZEUL nu mai avusese nimic din încrâncenarea din SNOW, sau din încâlcelile din MĂ NUMESC ROŞU. Totul a fost clar de la bun început până la sfârşit: Kemal o iubeşte pe Fűsun! A iubit-o aşa cum ar trebui să fie iubirea, de la început (de când o vede în magazin), până la sfârşit, până la moartea lui, adică. Iar o viaţă trăită în iubire nu poate fi decât o viaţă fericită. De fapt, astea sunt şi ultimele lui cuvinte pe care Orhan Bey trebuia să le pună în carte, ‘Let everyone know, I lived a very happy life.’ Mai multe nu mai spun, n-am excelat niciodată în revizii de carte şi s-o povestesc aşa, ca la clasa a cincea, cu desfăşurarea acţiunii, punct culminant şi restul… Asta chiar că n-am mai făcut-o din clasa a cincea!

Am început textul ăsta acum două zile. Şi-n seara asta avusesem de ales: dau cu aspiratorul şi şterg pe jos, sau fumez o ţigară, cu condiţia să scriu!

Mă plânsesem că nu mai scriu, şi uite, aveam pagini mai faine ca ale Oanei Pellea (n-aveam, bătălie crâncenă cu orgoliul! Câştigasem detaşat cu ultimele pagini ale JURNALULUI!). Da, îmi cumpărasem de-Acasă o singură carte. Şi aceea fusese JURNALUL Oanei Pellea. Pe care m-apucasem să-l citesc după Pamuk. Şi care se dovedise, în parte, tot o scriitură despre iubire, iubirea vieţii ei, mama ei, Domnica Mihaela. O văzusem azi în câteva fotografii aranjate de un utilizator YouTube  într-o prezentare pe care rula interviul dat de Oana la PROFESIONIŞTII Eugeniei Vodă. De fapt… Nu   i-aş spune interviu. Nu mi se pare un interviu ceea ce face Doamna Vodă acolo cu invitaţii ei. Să revin! Domnica, sau Dodo, cum îi spunea Oana, a fost o femeie superbă. Puternică, într-adevăr. Nu e nevoie s-o citeşti sau s-o asculţi pe Oana vorbind despre ea, uită-te numai la fotografiile ei şi-nţelegi!

Mă regăsisem în multe din paginile jurnalului ei. Cum dădea Mozart la maxim ca să acopere manele de-afară. Asta cred că mi-a plăcut cel mai mult, am simtit-o atât de aproape! Şi-n seara asta, după o lungă pauză, îmi pusesem Mozart.

Citisem jurnalul aproape pe nerăsuflate. Şi-acum înţelesesem de ce. Polivalentă cum mă declarasem, îi aruncasem un bună seara vărului meu, Matei. Şi el îmi trimisese un link cu Toma (deşi plecasem de la Amza, îi povestisem şi lui de JURNALUL Oanei). Nişte înregistrări vechi, de prin ’69, cu Sala Mare a Palatului plină până la refuz, oameni în picioare.

Matei: ‘… there were times when…’

Şi se făcuse lumină. Oana trăia atât de mult în trecut în cartea ei! Eu trăiesc atât de mult în trecut. Că de-aia se supărase şi C! Eu mă ascunsesem iar după ‘asta-mi sunt şi n-am ce-mi face’, şi iată că nu eram singura! Ştiu, nu era o soluţie, de-aia mă retrăgeam eu în singurătate, de-aia nu voisem să mă duc ieri în Deşert şi mă luasem la trântă cu mine şi câştigasem, deşi… Nu despre asta voiam să scriu, ce-mi venise?!

De când mă-ntorsesem eram tristă.

Şi singură.

Dar citeam! Asta nu era o consolare.

Şi iată că şi scriam. Nu într-atât de mult sau de bine cât să devină o consolare.

Închei rândurile din seara asta pe acorduri de Chopin. Înainte de a-mi aprinde a şasea ţigară.

Noapte bună!

Anunțuri
Categorii:Jurnal de bord
  1. August 13, 2011 la 11:16 pm

    Lasa te de fumat!

    • ritasophie
      August 13, 2011 la 11:20 pm

      Nu stiti ce mare bucurie mi-ati facut! Is toata rosie de emotie si-mi vine sa urlu de fericire! Si da, ma las de fumat! Promit!

  2. Iulie 31, 2013 la 9:35 pm

    Frumos 🙂 Mi-a plăcut foarte mult

    • ritasophie
      Iulie 31, 2013 la 11:40 pm

      Ma bucur mult! Poate c-ar trebui sa reincep sa scriu in romana. 🙂 Multumesc de lectura!

      • August 2, 2013 la 10:41 pm

        🙂 Cu mare drag, aștept 🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: