Prima pagină > Gânduri > IUBIRI ÎN CONTRATIMP

IUBIRI ÎN CONTRATIMP

(text a la Vineri 13, sau ceasu’ rau… nerecomandat minorilor sentimentali)

Să nu spui nimic aici şi acum. Pentru că nu ştii cum vor evolua lucrurile. Iar omul e supus greşelii şi schimbării.

Unde greşisem? Eu, cea care nu se va schimba niciodată. Sau poate că acum era cel mai bun moment să încerc o schimbare. Deşi eşuasem de-atâtea ori…

Şi cu el de cele mai multe ori. Până când? Şi mai ales, de ce? Eternul, filosoficul, simplul, în aparenţă, DE CE?

De ce persistam în această greşeală? Căci amiciţia noastră, complicata noastră relaţie, declaraţiile de ambele părţi, patetismele şi mai ales dramele adolescentine nu erau, şi asta era din ce în ce mai clar, decât o imensă greşeală.

Ce mă făcea să mă întorc mereu la el? De ce primul lucru care-mi venea în minte când mă trezeam din somn era numele lui? Ce putere avea acest bărbat asupra mea? Şi mai ales cum de-ajunsesem să mă las, de bună voie şi nesilită de nimeni, manipulată gratuit de nefericirile acestei legături?

Începusem această analiză la o masă din food court-u’ de la parterul Dubai Mall-ului, aşteptând-o pe Carmen să se cocoaţe în Burj Khalifa.

În dreapta mea, un cuplu hâhâit împărţea nişte cartofi prăjiţi şi pui la grătar.

Zona era plină de femei îmbrăcate în negru din cap până în picioare. Speram să poarte toate doliu după prostia mea. Era cazul s-o îngrop! Gata! Îi tolerasem prea mult târâiala muribundă.  Îmi plicitisisem definitiv prietenele cu povestea ei. Mă plictisisem pe mine! A o mai tolera de-acum încolo era echivalentul unui masochism sentimental ieftin, de prost gust şi desuet.

 

(…)

 

L-am primit în mine tăcută. Ca pentru ultima oară când aş mai fi simţit ceva. Cu zâmbetul pe buze. Cu o vagă certitudine că fericirea poate exista. Într-un pahar de whisky. Sau într-un vagin chinuit de nerăbdarea unei acuplări aşteptate de o viaţă de om.

Îmi pierd suflul pentru o clipă. O clipă în care epidermele se contopesc, umorile se amestecă, sângele trece prin cearşafuri, prin saltea, prin gresie, prin ciment, până la parter, în parcarea subterană şi mai jos, prin toate scoarţele terestre, până-n partea cealalaltă a globului. Miros acru, de viaţă scurgându-se de sus în jos, din tresărire în nemişcare, tine-ţi respiraţia pentru o clipă cât o eternitate.

(…)

După-amiaza în Fujeirah  era ca o întoarcere în timp. Stăteam la o terasă cu David, băusem două beri şi ascultam Modern Talking. Şi nu mă gândisem la el decât o singură dată. Atunci când nu-i mai rămăsese nici o bătaie de inimă care să-i zvâcnească sângele din carotidă. Şi când orele nu erau mai împănate decât secunda când briciul scăpase jucăuş… Şi când… Doar o dată mă gândisem la el. Cum speram să nu fi început să pută în portbagaj.

Trecuse fix o săptămână de la nebunia noastră. În detaliu, actul de amor aşteptat şi dorit de şase luni, nu mai ştiu câte zile şi exact atâtea ore cât să nu-i mai pese nimănui.

Marea era la câţiva paşi de noi, şi eu mă lăsasem înconjurată de briza plăcută ca de două braţe alintătoare… Atâta linişte!

Fujeirah e pentru românii din Dubai cum e Valea Prahovei pentru bucureşteni. Serpentinele, vârfurile prăfuite din depărtare, liniştea…

De data asta, cu David la volan, muzică faină în boxe şi torsul lin al motorului, mă bucuram de drumul de întoarcere atât încât să-mi doresc să nu se mai termine.

Ne-am lăsat păcăliţi la un moment dat de un indicator greşit şi am intrat pe un drum întunecos , nici o lumină… Doar Deşert.

David schimbă nervos faza scurtă cu faza lungă, apoi înapoi la faza scurtă, pe sens opus se întorc alţi induşi în eroare de panourile RTA-ului (Road and Transportation Authority).

Toată escapada asta seamănă cu o evadare în zona crepusculară. Un indicator ne atenţionează la un moment dat că drumul se termină, dar David conduce în continuare. Şi eu aş fi făcut la fel, de altfel. De parcă aş fi aşteptat o poartă de trecere într-o altă dimensiune.

Drumul se termină. Roţile scrâşnesc pe nisip. Unde naiba se bagă omul ăsta? Cum o să mai scoatem maşina?

– Hai, la sapă!, face David cu o voce neagră.

Săpăm cu rândul, ai fi zis că nisipul nu-i aşa de încăpăţânat. E doar negru şi tăcut. Consimţind, cumva. Cine-l întreabă pe el?

Corpul lui e greu. Şi negru. Şi tăcut. Pentru mine nu mai sunt decât 90 de kilograme de trădare şi neînţelegeri temporale. M-ai iubit când nu te-am iubit eu, m-ai iubit când iubeai şi altă femeie, nu te-am mai iubit după ce ţi-am tăiat gâtul. Detalii.

Mă pocneşte un plâns neînţeles. Mă prăbuşesc în deşert, şi-mi plâng tot nisipul din ochi, din suflet, din pantofi, din chiloţi…

David netezeşte frumos nisipul. Gata, lăsăm Deşertul neatins.

Mă ridică de pe jos, mă scutură, îmi suflă scamele de pe umeri şi din suflet, mă bagă în maşină şi-o ia-napoi, pe drumul pe care venisem.

E întuneric beznă, uneori, cotul stâng, odihnindu-se plictisit pe suportul din dreptul schimbătorului de viteză se electrizează sfios de cotul lui David, pe marginea drumului alte maşini oprite, alte cadavre de îngropat în Deşert, alte iubiri în contratimp…

 

 

Anunțuri
Categorii:Gânduri
  1. August 26, 2012 la 8:09 pm

    Contratimp… Probabil si pe contrasens.
    Frumoasa scriere!

  2. MC
    August 26, 2012 la 8:40 pm

    Da, horror si erotica, e combinatia letala… Astept sa-ti redescoperi gena umoristica si sa scrii comedie si erotica. Yeeey!

  3. zuza
    Mai 21, 2014 la 4:10 pm

    Realistic articol, umoristic si intr-atat de palpabil pt mine incat ma face sa fiu si mai vinovata pt toate experientele acceptate sau neacceptate doar ´in numele iubirii’ ..pffffff

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: