Arhiva

Archive for August 6, 2017

Cum mi-am petrecut vacanța

August 6, 2017 2 comentarii

În față, o bucată de hîrtie trece în siguranță strada. Cu vreo cîțiva kilometri în urmă, un iepuraș n-a fost atît de norocos.

Cîinele sforăie pe canapea. Parcă s-ar opinti să sape o groapă, într-o zi călduroasă, plină de muște cu personalitate și cu un nivel ridicat de OCD (ău-si-di, da? Pentru că atunci cînd jonglezi cu Rom-Engleza cam 20 – 80, tulburarea obsesiv compulsivă sună aproape nefiresc – voiam să folosesc o comparație haioasă; textele mele, indiferent de natura lor, sunt pline de ironii mai mult sau mai puțin… și-aici v-aș ruga să folosiți orice determinant vă vine la-ndemînă).

După gard, vîrfuri de porumb verde-crud. Din porumb, turla bisericii proiectîndu-se pe cocoloașe de nori albi. Totul pe un fundal de un albastru ireal – apropo de clișee (prietenii știu de ce).

biserica si porumb.jpg

Cîinele nu mai sforăie. A terminat groapa. Și muștele s-au dus la culcare.

În vara asta, România s-a văzut în bucăți de puzzle, printre strănuturi și nas înfundat. Cu ploi timide și apusuri familiare, bere și trandafiri în nuanțe de dessous-uri rămase sub rochii negre, infinituri de nuanțe de verde ghicite prin geamul murdar al unui tren leneș, atît de leneș cît să-mi dea cu tifla pentru că-mi exprimasem dorința de a mai merge cu trenul. Străbăteam munții de patru ori pe an în drum spre vacanțele de la bunici acum o sută de ani (parcă), și mă uita Dumnezeu lipită de geam. Munții nu s-au schimbat, trenul e la fel de neconvingător că suntem în 2017, parcă m-aș fi întors în timp, dar bunicii mei sunt morți și moralul e oarecum la pămînt, dar nu vreau să stric textul ăsta cu totul.

Azi e Sfîntul Ilie și mama încerca să-l convingă pe tata, în timp ce așteptam trenul, ca să uite că iar plec, și c-o doare și plînge, că sigur o să plouă. Ce dacă sunt 30 de grade și șanse de ploaie 0% (confirm aplicației meteo de pe telefon), Ilie n-o să lase să-i treacă ziua fără cîteva fulgere și tunete. Ar fi fost ceva șanse de ploaie pe la Azuga, dar am trecut acum, n-o să-i pot confirma mamei c-a avut dreptate.

Mă gîndisem la un moment dat cum ar fi să mă întorc. În România. De tot. A fost un moment scurt. Ca și cum n-ar fi fost.

Cartea lui Exharhu (Fericirea e un ac de siguranță) e teribil de tristă. Adevărată, și prin asta tristă.    Parcă-ți vine să cauți un buton să te-ntorci în copilărie, cînd bunica ne făcea felii de pîine cu unt și salam, și un ou fiert tare, și pîinea era gustoasă, cu coaja groasă și frumos colorată într-un maro de lemn sănătos; și apă și un măr, să mîncăm în tren. În trenul de azi mai trecea din cînd în cînd un domn supraponderal cu o tavă rotundă pe care își țineau echilibrul cîteva pahare din plastic cu cafea și trei cutii cu Pepsi. Eu aș fi vrut niște apă, dar nu aveam timp să-l întreb nimic, căci trecea repede, fără să apuce cineva să-i comande ceva. De parc-ar fi fost un concurs: mă prinzi, îți dau o cafea! Pe care o plătești! Dac-a mai rămas ceva în pahar!

Mai avem puțin și ajungem la Ploiești. Munții au rămas undeva în spate, deja mi-e dor de ei!

Azi dimineață m-am trezit mai devreme. Pe geam, grădina mamei era inundată de o lumină clară care înnebunea vrăbiile. Nu se-auzeau decît ele și cîte-o găină mirată. Din cînd în cînd; de parc-ar fi așteptat să le vină vreo mirare ca să cotcodăcească. Mă gîndeam că și legumele trebuie că zic ceva uneori. Se miră de ceva, se bucură de lumină, își contemplă creșterea. Verzele de pe ultimul rînd nu bănuiau c-o s-ajungă în cuptor. Probabil că dac-ar fi știut s-ar fi manifestat mai gălăgios. Pentru cine are urechi s-audă!

Ploiești. Am reminiscențe vagi legate de cei trei ani în care am locuit în Ploiești. Dar     mi-aduc foarte bine aminte că la Ploiești am văzut Războiul Stelelor și Imperiul Contraatacă. Și mă suiam în niște molizi din fața blocului și-l căutam pe Luke Skywalker. Cred că-l și găseam.

Cu o întîrziere de patruzeci și cinci de minute, dar cu toate vagoanele, am ajuns în gara din București.   N-am timp să fac o analiză aprofundată dacă s-a schimbat ceva, mie mi se pare că nu, fac slalom grăbită printre oameni gri cu bagaje prăfuite, și după alte douăzeci și cinci de minute cu metroul, ajung în Dristor. Sunt cam șapte, opt minute de mers pe jos de la metrou pînă la frate-meu, și e cald, și eu mă încăpățînez să nu-mi scot sacoul, și-am făcut drumul ăsta de milioane și milioane de ori, întorcîndu-mă de la școală, sau de la birou, sau de la vreo întîlnire, sau de la teatru, sau după o seară cu multe licori… Timpul și memoria sunt două coordonate înșelătoare. Și deși nu înțeleg în întregime Principiul Holografic… nu mai știu ce-am vrut să spun! Ba! O vară așa cum vă doriți! 🙂

Anunțuri
Categorii:Jurnal de bord Etichete:, , , ,