Archive

Arhivă autor

Fără…

Pagină după pagină

Surîs după lacrimă

Aer după apă

Totul se destramă

se împrăștie

se dizolvă

particule incomensurabile

săruturi care n-au ajuns niciodată la mine

Dacă mă arunc în

nicăieri…

Te găsesc și pe tine acolo?

Dacă ne scriu cu

aer și surîsuri

pe toate paginile

de apă povestite

în tăcere,

ne vor ajunge

surîsurile

pînă la mine

pînă la tine

departe?

Oare?

Categorii:Gânduri Etichete:,

MAI POETIC

Mai 7, 2017 2 comentarii

Cînd mi se face dor de tine,

Am învățat să-mi torn un pahar de vînt primăvăratic

Cu două cuburi de gheață –

clinchetul e identic cu cel al unui whisky vechi și bun!

 

Cînd mi-e dor de tine,

Îmi înăbuș căscaturile

Cu o ceapă degerată și niște cireșe cu personalitate:

cine-a mai pomenit ger în Mai?’

 

Mi-e dor de tine chiar acum!

Și mă încăpățînez să-mi analizez motanul,

Să fac o ciorbă de usturoi,

Și să scriu poezii fără noimă.

Altfel ți-aș scrie ție și s-ar nărui Everestul.

Categorii:Gânduri Etichete:,

NECONSOLATUL

(opriți-vă aici dacă n-ați citit originalul lui Ishiguro!)

 

Duminică cu Ishiguro. Scrie frumos!

Un hotel. Un oraș. Nu se știe în ce parte a lumii. Dar povestirea înaintează și cititorul trebuie să se obișnuiască cu ideea că locul și timpul nu sunt importante pentru povestire.

Cînd citesc cum ajunge Ryder la hotel parcă mă văd pe mine ajungînd la hotelul din Timișoara. Un hol lung, cîteva trepte spre recepție, în dreapta un hol întunecos care duce spre toalete și sala de mese la Timișoara, și spre niște săli de conferințe cu pianul la care-ar fi putut repeta Ryder, și mai încolo, cam după sala de mese de la Timișoara, un bar cu tavan înalt prin care parcă se vedea cerul. Nu mai știu dacă chiar așa a scris-o Ishiguro, sau așa am simțit eu. A fost cumva, pentru puțin timp de atfel, singurul moment de respiro de care are parte Ryder pe tot parcursul celor aproape șase sute de pagini.

Și-acum, cînd Hilde Stratmann îl sfătuiește să se ducă în Orașul Vechi, eu tot la Piața Operei mă gîndesc și la toate străduțele pe care am rătăcit în joia aia neploioasă.

Începutul cărții ăsteia, cu impresia că toată lumea știe ce-i cu el mai puțin el însuși, mi-aduce aminte de capitolul de început al romanului La Capătul Lumii și-n Țara aspră a minunilor al lui Murakami. Tot un lift – dar eroul lui Murakami e singur în lift, nu-l bate nimeni la cap, așa ca pe bietul Ryder. Și poate că paralela e forțată și se limitează strict la lift și la senzația de picat din cer, dar a fost amuzant s-o contemplu și s-o pun pe hîrtie!

(…) Nu știu de ce am ajuns să mă identific cu Ryder. Nu cînt la pian, și niciodată n-am fost așteptată cu atîta nerăbdare undeva. Nu e neapărat adevărat, dar nu asta voiam să zic. Toate personajele care au interacționat cu Ryder pînă acum au rostit cam o sută de cuvinte la unul singur spus de Ryder. Și toți își înfloreau discursurile cu politețuri grețoase (aproape) și cu o admirație prefăcută (poate). Ryder – eu și tăcerile mele și dorința mea de a fi lăsată în pace. Am rezonat cumva cu asta…

(…) Nu, Ryder nu semăna cu mine! Sau cu personajul din lift al lui Murakami. Aducea mai degrabă cu profesorul din FEMEIA DUNELOR a lui Kōbō Abe. Sau poate că nu, deși toate tentativele lui de a se odihni, de a-și pune ordine în gînduri, de a fi, toate erau întrerupte de locuitorii orașului ăstuia mort… semăna cu orașul din visele mele. Orașul meu gol, adică. Toate personajele astea enervante care vorbeau într-una două paragrafe, trei, o pagină, două, fără să spună de fapt nimic… Ryder – profesorul, încercînd să doarmă, să urce duna de nisip… Interesant!

(…) Acum ajunsesem să mă întreb retoric dacă Ryder chiar era o victimă, o marionetă tristă, sau nu era pur și simplu un imbecil: o lăsase pe Sophie la film, ca și cum n-ar fi existat, și nu pentru c-ar fi vrut să-i plătească cu aceeași monedă pentru că ea l-a lăsat singur cu fiu-său la cofetărie.

Acum se dusese la contesă în halat și-n papuci de casă. De data asta nu era neapărat vina lui, îl luase Hoffman pe sus fără să-i spună unde merg, dar acum era aici, și nici cel puțin nu se sinchisea de faptul că era caraghios în halatul lui. Asta mă făcuse să concluzionez că era un idiot și nu o victimă a bunului simț și a dorinței de a-i mulțumi pe toți idioții din orașul ăla. Incredibil ce m-atinge lectura romanului ăstuia! Nu pun etichete așa de ușor, cu atît mai puțin unor personaje de roman.

(…) Trebuie să înțeleg că povestea asta n-are nici o noimă. Nu mai trebuie să m-aștept ca Ryder să-și aducă aminte că l-a lăsat pe bietul Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful să facă poze lîngă nu știu ce clădire și-ajunseseră în cîmp… De fapt, de aseară ar fi trebuit să realizez asta, cînd casa contesei, pînă la care Hoffman condusese mult, pe șosele lungi care promiteau să nu se mai termine niciodată, se dovedise în cele din urmă a fi doar unul din restaurantele din hotelul la care era cazat Ryder.

Ishiguro m-a păcălit și de data asta. Așa cum o făcuse și cu SĂ NU MĂ PĂRĂSEȘTI. Cum se transformă copiii de la internat în… (poate nu l-ați citit…Mai bine vă las s-o faceți.)

Dar mă irită teribil lucrurile care n-au nici o noimă! Proza lui poate înțepa, ca un fruct care-și ascunde acele pînă în momentul în care îl iei în mînă; personajele scrijelesc în carne vie prin acțiuni fără absolut nici o logică, parc-ar fi Vladimir sau Estragon din AȘTEPTÎNDU-L PE GODOT. Scriitura lui Ishiguro e ca un drog, mergem mai departe cu Ryder pe dealul ăla, imbecilule, te duceai la nu știu ce clădire! Trezește-te!!!!

(…) L-a lăsat pe Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful. Apoi, în tramvai îi promite Fionei că merge la ea la masă. Acum se-ntîlnise cu Cristoff și se duce cu el la nu știu ce prînz. Și toate celelalte promisiuni pe care le face parcă sunt pietre de moară pe care un cititor grijuliu le cară după el, căci Ryder nu pare să-și facă prea multe griji. Și pietrele astea sunt din ce în ce mai grele. Oare Ishiguro își testează cititorii, să vadă cine rezistă cel mai mult? Eu mă căzneam teribil, dar nu eram încă decisă să renunț. Ba din contră!

(…) Citisem cîteva recenzii pe Goodreads. Deci Ryder visa! Și-atunci toate anomaliile nu mai trebuiau înțelese și explicate. Cel puțin scăpasem de senzația de anxietate și de atitudinea belicoasă pe care încercasem să le ignor fără prea mult succes.

(…) L-am terminat pe NECONSOLAT. Ciudat personaj Ryder ăsta! Se plimbă cu tramvaiul prin orașul ciudat, circular, sferic, ca-ntr-o bulă, așa era orașul acela; și el era în piață, în centrul vechi, și dacă s-ar fi uitat în sus ar fi văzut deasupra capului nu luna, sau cerul plin de stele, ci cupola sălii de concerte și mașinile parcate în jurul ei.

Tramvaiul era ca un fel de hotel cu mic dejun inclus. Ouă prăjite, cîrnați și croissante, și, ca să nu dezamăgească tocmai la sfîrșit, să păstreze acea atemporalitate bizară și enervantă, Ryder se plimbă cu tramvaiul în loc să se ducă la hotel și apoi la aeroport.

Ishiguro e un vrăjitor! Cîntă la un fluier magic și tot felul de senzații, care mai de care mai contradictorii și mai neplăcute, se ivesc din negura în care-ai fi crezut că s-au rătăcit. Sunt acolo, le trebuie doar un fluier magic, sau un scriitor minunat, care să le trezească la viață! Ishiguro e un scriitor minunat! DITO!

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

VIAȚĂ

Ianuarie 6, 2017 Lasă un comentariu

Lacrimi.

Cute încruntate pe frunte tristă

Pauză de nori

Doar Pauză.

Miercurea

Neutralitate între

Marți: trei, Doamne…

Iar Joia,

cumva oglindă

de Vineri

Doar încruntare

și Lacrimi.

Sau

Gropițe în obraji

de panseluțe-inimioare

coborîtoare

pe arătător

Puncte

și

Linii

Un Morse între

Întuneric și Lumină.

Opriri și

Curgeri

Firesc

Natural

– Viață!

FullSizeRender.jpg

(29.11.2016)

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

9 SONGS

Octombrie 23, 2016 Lasă un comentariu

(sau ce bine-i cînd bei Cointreau cu muza)

Lisa n-are țîțe. Și ea se plînge c-ar arăta ca un băiat. Și io m-aș plînge!

Matt filosofează neconvingător în Antarctica și oricît de viguros ar iubi-o pe Lisa, tot neconvingător rămîne și la capitolul ăsta. Și s-a mai mirat că l-a părăsit fata!

9 SONGS m-a păcălit la Cărturești cu următoarea reclamă făcută de THE GUARDIAN (ziar serios, din cîte știu eu… poate-ar trebui să-l mai văd o dată): ‘the most sexually explicit film in the history of British cinema’. Poate dacă mi-ar fi plăcut muzica. Recunosc, nu sunt o fană a rockului britanic actual – cine-a auzit de Black Rebel Motorcycle Club? Pe Led Zep sincer și țîțele Lisei ar fi părut mai mari!

– Ți-am zis, nu?

Înainte să se ducă la baie, dă drumul la combină și pune Simfonia a 7-a de Bruckner. Știu că-i place mai mult cu Furtwängler la pupitru. Dar n-am reușit să găsesc discul pe Amazon, așa că pe moment va trebui să se mulțumească cu Celibidache. Și-am uitat să-i iau Lagavulin din duty free. Sper să nu-și aducă aminte de el. Deși e duminică, îi văd trabucul în buzunarul halatului…

– Ce mi-ai zis?

– C-o să ai parte fie de căței care-și amușină posterioarele, fie de maci care polenizează. Trebuia să mă suni înainte să cumperi DVD-ul, nu după.

Se duce la baie. Ca pentru a evita comentarile mele. Cărora oricum nu aveam de gînd să le dau glas.

Nu l-am mai văzut demult. Mi se pare că i s-a mai adîncit ridul ăla de pe frunte, dar o să mă conving după ce iese de la baie.

Matt o leagă pe Lisa de pat. Îi numără coastele. Da, sunt toate!

– Chiar una-n plus!

Nu l-am auzit cînd a ieșit de la baie.

Își toarnă cafea. Și-și aprinde și trabucul, camera se umple de miros greu de tutun.

E o bucată în adagio-ul ăsta al lui Bruckner care-mi aduce aminte de Wagner. O întorsătură de viori, cum îmi place mie s-o pun în cuvinte, ca un val supărat care șterge toate poveștile de dragoste de pe un țărm uitat de timp.

E în spatele meu și s-a apucat să-mi dezvelească umărul drept. De parc-ar vrea să-mi elibereze fluturele captiv pe pielea ușor bronzată.

Matt o unge pe Lisa cu ulei – sper să miroasă frumos…

Mă ridic, mă duc în dormitor și-mi pun cîteva picături de parfum după lobii urechilor. El mă așteaptă cuminte să mă reașez în fața calculatorului. Îmi dezvelește spatele în întregime și începe să exploreze.

Matt îi desface picioarele cele subțiri ale Lisei. Recunosc, sunt invidioasă, Lisa are un corp minunat! Chiar și fără țîțe!

Își plimbă nasul pe conturul fluturelui de pe umărul drept așa cum numai el știe s-o facă – la cîțiva centimetri depărtare de epidermă, fără să mă atingă, dar aproape cît să-i simt respidația caldă. Viorile cad din nou ca un val greu, de neoprit, Matt e mai îndrăzneț, vîrful limbii lui inspectează adîncimile buricului Lisei.

Aripile fluturelui meu tresar uimite, sufocate în fumul greu pe care îl suflă încet, ca omida din Alice.

– De ce seamană corbul cu o masă de scris?

Lisa are un sex mic…. Iar viorile… El a-nceput să-mi numere vertebrele. Cu vîrful limbii. E cald, cu gust de tutun și mult weltanschauung.

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

Timișoara

Octombrie 22, 2016 Lasă un comentariu

(text în care muza-i o neserioasă și OCD-u-și bagă nasu’ unde nu-i fierbe oala)

Timișoara e rece și udă. Așa cum nu-mi place mie.

Și hotelul e simplu și prăfuit și ucigător de vise.

Și… Mda, cam atîta pot să spun rău despre Timișoara. La urma urmei, de frig te poți apăra cu un pulovăr gros – pe care eu nu l-am avut, ploaia se rezolvă cu umbrela – pe asta am adus-o din Dubai, și e neagră și simplă, s-a integrat ușor printre suratele ei bănățene. Și restul cu Irish Coffee, băută pe terasa de la Symphony Café. Dulce, cu bobul de cafea de pe moțul de frișcă semănînd cu un sfîrc întărit de frig și așteptare. Îmi plăcea să-l sparg între măsele în timp ce mă uitam cum plouă. Imaginea cu sfîrcul dispărea automat cînd ajungeam în camera de hotel.

Vizita la Timișoara a fost decisă într-o seară umedă, pe balconul Irinei, unde-mi petreceam ultimele seri în Deșert alături de o bună prietenă. Genul de soul-mate care apare rar într-o viață de om. Alături de care cuvintele capătă obrăznicia jurnaliștilor de scandal. Sau aparenta încremenire a filosofilor greci. Iar licorile bahice alunecă pe gît cu delicatețea unui dansator de flamenco. Am cumpărat biletele de avion pe loc. Iubesc deciziile spontane și duse pînă la capăt. Căci iată-ne la Timișoara, zgribulindu-ne pe terasa de la Symphony Café. Ea-și așteaptă prietena pentru care venise la Timișoara, eu urmează să mă văd cu Edith să mergem la o degustare de bere. Trebuie să recunosc că nu prea aveam chef de bere. Și pentru că sunt intolerantă la drojdie, și pentru că e frig și berea nu merge pe ploaie, și pentru că s-a-nnoptat și visez la patul ăla de hotel ucigător de sfîrcuri…

Mă duc pînă la urmă. Iar experiența de la Vinilotecă se poate încadra în acele cîteva rare momente în care te simți viu.

Viniloteca e un loc de petrecanie din Timișoara care n-ar trebui ratat. Zic eu. Și mai multă reclamă n-o să-i fac, sunt sigură că-i plin netu’.

E plin de viniluri și muzica e parte integrantă a încăperii, nu, nu vine din picupul nou care contrastează cumva cu tonul de vintage al localului. Vine din pereți, din discurile cu coperți obosite, din rafturile simple cu sticle prăfuite, simți că-ți lipsește o pensulă cu care să le cureți, ca pe niște relicve cu multe, multe povești. Mie mi-e frig și mă simt un pic nelalocul meu. Îmi închipuisem un loc mai mare, cu lumină obscură, în care să mă pot ascunde. Dar nu, locul e destul de mic, sunt puține mese, le așezăm una în prelungirea alteia, facem o masă lungă, lipsesc sfeșnicele, menestrelii și purcelul rumenindu-se la foc molcom (da, sunt vegetariană, dar pentru tablou nu se poate să lipsească purcelul).

Masa cea mare se umple de copii frumoși, lui Florian pare să-i lipsească surful, atît e de blond și de luminos. Corina zîmbește șăgalnic pe sub breton și-mi scrie pe PUNK REQUIEM-u’ lui Goran Mrakic remember my face. Sincer, nu cred că era nevoie, n-ai cum să-i uiți zîmbetul și mărgelele. Regina e o altă apariție de poveste. Are niște cercei mari, îi lipsesc fustele roșii și-ar fi putut să ne delecteze cu niște dansuri nebune – sunt sigură că găsea Emil ceva pe măsură. Emil e amfitrionul. Și lui îi lipsesc șuba și paloșul. Nu, nu mă uit la GAME OF THRONES, dar e prea plin internetul de John Snow, iar Emil nu seaman fizic cu Kit Harington, dar dacă tot suntem la o curte medievală originală, de ce nu? În fața mea, Iosif se duce să-l ajute pe Emil s-aleagă berile.

Încep să vină berile. Și sunt de poveste!

Pe prima o cheamă ARROGANT BASTARD. E un ale. Ale-u’ (pentru mine și alți necunoscători) e a type of beer brewed using a warm fermentation method, resulting in a sweet, full-bodied and fruity taste (de la Wikipedia citire). Bastard-ul ăsta miroase-a brînză puturoasă cînd îți bagi nasul în pahar. Și-odată ce  licoarea-ți atinge buzele te pierzi în curcubeul aromelor berii ăsteia (știu că-i furată de la Skitles, sue me!). Multe, nenumărate, n-ai timp să-ți dai seama ce fruct e ăla, sau dacă e chiar fruct. E greu cînd nu-ți găsești cuvintele, și la un moment dat renunț la jocul ăsta obositor, savurez berea, Iosif îmi dă ochelarii lui ca să citesc pe spatele cutiei, ‘this is an aggressive beer’. Cred că mă opresc după ‘it will give you more sex appeal’, e clar psihologie inversă, ceva de genul n-ai curaj să-ți bagi degetele în priză, și… Berea e bună. Atît de bună, încît tot ce i-a urmat n-au mai fost decît variațiuni pe aceeași temă, și de ce-ai mai bea un lager (a type of beer that is conditioned at low temperatures, normally at the brewery) după un ale? La un moment dat berile n-au mai contat. Am început să răsfoiesc vinilurile, am găsit vreo cîteva cu Pink Floyd, și nu m-am gîndit că aș fi putut să cer s-ascultăm Pink Floyd. Ar fi fost fain!

Viniloteca ar fi refugiul meu pentru scris dac-aș locui în Timișoara. Mi-aș lua un Arrogant Bastard, l-aș ruga pe Emil să-mi pună niște Pink Floyd și poate-aș reuși să-mi păcălesc muza asta că pot scrie și fără ea!

Categorii:Jurnal de bord Etichete:, ,

VISE

Septembrie 15, 2016 Lasă un comentariu

Azi mi-am adus aminte că am numărat,

minuțios, ca pe niște boabe de orez,

ca pe un milion de secunde și tot atîtea respirații

învățate pe de rost,

repetate,

întipărite pe umeri goi,

plîngăcioși și plini de temperament;

am numărat de la unu la infinit

toate visele cu tine

pe care nu le-am visat.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,