Arhiva

Arhivă autor

MAI

Luna asta nu începuse prea bine.

Mă doare capul.

Mi-am invitat durerea de cap la o baie cu lavandă.

Am numărat împreună pînă la 140, parcă, deși inițial 300 păruse un număr mai bun – cinci minute, timp potrivit pentru o tentativă de meditație. Sau un titlu de film.

O vizualizasem la început într-un trenci închis la culoare, puțin plouată și patetică. Dar imaginea asta nu durase prea mult, de parcă nu fusese ea (durerea de cap) de acord cu ea (imaginea). Se metamorfozase singură  într-o demoazelă zveltă, cu glezne subțiri, degete lungi și unghii roșii. Era intimidantă, mă trezisem c-o întreb dacă vrea cafea sau ceai, apoi mă fîstîcisem, și-i recomandasem ceaiul, că e mai sănătos, și chiar îmi făcusem un ceai de tei, doar că durerea de cap alesese să dispară împreună cu spuma de duș pe scurgerea de la cadă (ce ingrată!), iar eu ieșisem în grădină, cu motanul.

 

Undeva, în fundul grădinii, am un spațiu de depozitare din plastic verde, unde sunt instrumente de grădinărit. Eu nu grădinăresc, probabil le-a lăsat acolo proprietarul, sau chiriașii dinaintea mea. Două mașini de tuns iarba, vreo două săpăligi, un furtun pe care mi-aș dori să-l pot folosi în loc să ud plantele cu stropitoarea. Multe frunze moarte, melci, pînze de păianjen și cine știe ce altceva, nu petrec prea mult timp acolo. Dar mi-ar plăcea să fie mai mult decît un ‚shed’ (nu știu care e corespondentul în limba română[1], dicționarul englez român și Google translate îl traduc cu ‚a vărsa’). Ce minunat ar fi să fie ca șifonierul prin care se ajunge în Narnia. Nu știu încă unde mi-ar plăcea să mă ducă cutia aia verde, undeva departe de lumea dezlănțuită, în orice caz (mustăcesc, n-am citit cartea, și asta ar fi traducerea liberă pentru to a galaxy, far, far away).

La prînz, mi-am fiert niște cartofi, am lăsat bucăți mici de unt să se topească peste ei, am presărat puțină sare (am uitat piperul), mi-am făcut o salată și-am mîncat combinația asta cu un covrig de la Lidl. Îmi plac covrigii! Ar fi mers și-o bere.

 

Am făcut un rămășag cu Muza că azi o să scriu fără ea. Și eram hotărîtă s-o fac, deși rîndurile de mai sus nu-mi făceau prea multă cinste.

Doi ani de mestecat gînduri, amestecat senzații și vise, doi ani departe de mine, departe de cuvinte, iată de pot face doi ani de tăcere: pot instaura o frică aproape palpabilă de a căuta cu buricele degetelor tastele calculatorului și de a construi cuvinte pe pagina albă de Word. Pot generaliza aproape o certitudine că ce-a fost a fost, m-am amăgit destul, nu pot scrie, nu știu ce, nu știu de ce.

Fetița care l-a luat pe NU în brațe (mi-amintesc de titlul unei povestioare din copilărie).

Aveam în cap, undeva, într-un sertar căruia părea să-i fi pierdut cheia, povestea cu furnicile care-mi venise odată, cînd alergam prin Medows, în Dubai. Aveam și povestea cu EL/EA inspirată de FAMILIARul lui Agnes Obel.

 

– Fă-ți un ceai, îmi zice.

Îmi făcusem. Un ceai de fructe. Bucătăria se umpluse de un miros greu, ciudat. Știți cum unele mirosuri ne trezesc amintiri clare – eu asociez întotdeauna mirosul de portocale cu Crăciunul. Mirosul ăsta era familiar cumva, dar nu știam de unde să-l iau. Ba da! Semăna mult cu mirosul de carne de miel fiartă noaptea tîrziu de soțul musulman al vecinei de la parter (amintiri din copilărie – realmente!). Mai ales vara, cînd mai ieșeam pe balcon să ne uităm la tei – aveam un tei mare în fața blocului care se lăbărțase generos de nu mai vedeam blocul urît din față. De jos veneau valuri de miros grețos care schița în tonuri gri oale în care fierbeau cărnuri acoperite de spumă.

– Uite că scrii, făcuse puțin ironică.

Nu voiam să-i dau atenție.

Planul era să-mi închid telefonul în baie și să scriu.

– Ha! pufnise ea.

Să-i fac o cafea și să-i zdrobesc două somnifere în ea? Sau s-o-nchid pe ea în baie?

– Ai vrea tu! Dar gata, hai să lăsăm glumele! Noi două avem de vorbit!

Se instalează pe fotoliu cu un pahar de vin și așteaptă. Eu mai sorb o gură de ceai și mă întorc spre ea.

Mi-o închipuisem pe o plajă, în Dubai, bînd Marguerita și nepăsîndu-i de mine.

Și-acum, iat-o în sufrageria mea, gata de o discuție serioasă.

– De ce crezi c-am rămas în Dubai? Pentru că n-ai mai scris nimic de cînd ai plecat de acolo?

Cînd ai de gînd să termini povestioara cu Alice și cu broscoiul? Ai început-o…

– De ce vorbim despre povestioara cu Alice? Tu mi-ai dictat paragrafele alea, ai avut o zvîcnire, am prins ce-mi șopteai și-am scris. Și-acum vrei s-o termin singură?

– Păi, nu așa te-ai lăudat? Că nu ai nevoie de mine?

Ba da, am nevoie de ea.

– Hai să mîncăm ceva!

Mă ridic de la calculator, mă duc și scot din frigider pastele care-mi rămăseseră de ieri, le călesc în puțin unt, pun peste ele două linguri generoase de sos de roșii cu busuioc. În bucătărie nu se mai simte iz de miel fiert. Sosul de roșii aproape că a colorat aerul, e luminos ca o dimineață la Verona!

Îmi pun și eu un pahar de vin. Mîncăm în liniște.

– Vrei să scrii povestea cu Alice pentru tine? Pentru cei care te citesc pe blog? Pentru el?

Bună întrebare. Începusem povestea cu Alice[2] cînd mă despărțisem de englezul cu ochii verzi care citea Madame Bovary în spaniolă. Adică acum mai mult de un an. Voiam un text inteligent, ironic și ofensiv, cumva, care l-ar fi convins să se răzgîndească și să ne mai dea o șansă. Dar era un text bun, ar fi fost păcat să nu-l termin. Mai ales că nu-mi mai păsa ce voia Broscoiul, ăăă, englezul.

Și mai era și cealaltă întrebare: eu pentru cine scriu?

– Nu cred că asta e important acum. Pentru cine scrii.

Se șterge la gură cu un șervețel, mai ia o gură de vin și se reîntoarce pe fotoliu. Mîncasem împreună pe blatul din bucătărie.

– E important să scrii. Așa cum o faci acum. Chiar și fără nici o noimă, dar atentă la cum aranjezi frazele, frustrată că te chinui cu limba română…  La ce te-ai poticnit ultima oară?

– La distractions – că trebuia să închid telefonul în baie to stay away from any distractions. Tot nu știu cum să zic asta frumos în română.

Cade pe gînduri.

– Să închizi telefonul în baie ca să nu fi deranjată de posibile întreruperi.

– Nu ți se pare că sună puțin forțat?

– O să mă mai gîndesc.

Lucrăm împreună și asta e promițător.

 

(23 Mai, Newcastle upon Tyne)

[1] Mihai mă salvase: șopron, gheretă.

[2] Alice în Țara Minunilor, adică

Poem de… primăvară

aprilie 11, 2020 Lasă un comentariu

Primăvară și gin…

În doze rezonabile

suficiente cît să nege c-aș semăna cu Hitchcock.

Poezia pare să fi luat o pauză în primăveri de pandemie.

Dar muzica e la fel de alertă,

la fel de vie ca și noi!

Ca și primăvara,

ca și ginul,

ca și zîmbetele văzute (pe Zoom) și nevăzute ale prietenelor mele,

ca și tatuajele care spun o poveste

de suflet

de departe

de trebuie să-ți pui ochelari.

Primăvară

și ultimele picături de whiskey

și multă muzică.

Slavă Domnului pentru Muzică!

Slavă prietenilor pentru zîmbete!

Slavă Motanului pentru somn!

 

Categorii:Poezii Etichete:, , , ,

Bere, peanut butter*, perspective alternative și orgasme multiple** (*defeated by the chocolate!) (**la nivelul papilelor gustative) Sau poem romenglez fără noimă, după multă bere

Cum, ai întrebat

între două semne de exclamare?

Așa, ți-am răspuns

pe un ton ascendent,

oglinding semne de întrebare

atît de arongante încît

un -ing s-a arătat,

neavînd ce să caute în limba noastră-i o comoară…

 

Sfeclă roșie, bere și purcel/fennel introvert –

asezonat cu sunetul liniștii (the sound of silence) –

greu cu limba română în țara lui Shakespeare.

IMG-0294

Dar am pornit toate introspecțiile

fără concretețea varietăților de bere

cu iz de intelectuali prefăcuți…

fermieri care l-au citit pe Kierkegaard,

și oi cu fixativ

în cîrlionții naturali.

Morcovul a căpătat un frac

garnisit cu un coriandru

văr cu regele Irlandei (HA!)

și-a putut să-și ia inima-n dinți

să încropească un dialog

à la Patapievici

cu vînăta ninsă cu susan.

IMG-0296

 

Final apoteotic:

ciocolată* indiferentă

ca o demoaselă care și-a terminat lacrimile

pe bulevard,

și banane – falic element al indiferenței

înghețate într-un februarie prefăcut.

IMG-0302

CAFEA CU CYRANO

februarie 23, 2020 2 comentarii

Ți-am deschis ușa

Pentru că știam că vizita ta e iminentă,

Pentru că știam că ești de cealaltă parte a ei

chiar înainte să-ți treacă prin cap să bați.

Și-am auzit cum mă chemi

cu necuvintele tale mai asurzitoare

decît o bătaie de inimă cumsecade.

Dar ne-am vorbit printre sorbituri

din cafeaua neagră –

un întuneric în care am ales

să ne ascundem împreună,

chiar dacă nu mai era nici unul din noi

așa cum ne aminteam c-am fost vreodată.

Și-am inspirat din fumul de țigară

care ne-a adus lacrimi în ochi;

de fapt, ce scuză bună,

cum ne-am ascuns cuvintele

și lacrimile

și sentimentele

în spatele fumului de țigară

ambițios să se dea drept zîmbetul tău.

Ce întîlnire nemaivăzută!

Ce neîncrezători în cuvinte

ne-am găsit amîndoi

într-o dimineață de început de viață!

Și mi-am dorit dintotdeauna

să-ți spun –

ce ironic! –

fără cuvinte prea multe

că-mi place să-mi beau cafeaua cu tine.

Categorii:Poezii Etichete:, ,

SEROTONINĂ

ianuarie 26, 2020 2 comentarii

Mă gîndeam că poate ți-e frig

și ce bine ar fi să te invit

să te încălzești la sînul meu.

Din care curge generos

vin roșu și tutun de rătăcire

pentru drumuri lungi

care să te-ajungă din urmă.

 

Mă gîndeam că poate ți-e sete

și-ți pregătisem o poveste de adormit

lișițe și rațe cu gîtul roșu

împușcate de imbecili

după ce-au lăsat în urmă

zece mii de kilometri

pe care i-am numărat cu pași mici:

unu

doi…

 

Mă gîndeam să te sărut apăsat

pe gîndurile obosite,

alergînd după

năluci, nuci, uluci

Spune-le s-alerge după mine

sunt sprintenă

galbenă, catenă, serotonină

și buzele-mi înroșite

(gît de rață)

recită răgușit:

ce zece haș doisprezece en doi o.

 

Mă gîndeam că te cunosc dintotdeauna

că mereu m-am certat cu ochii tăi albaștri

că pot oricînd să-mi umplu plămînii

cu parfumul tău întrebător și certăreț

și lăsînd rațele și serotonina la o parte

tot ce mai pot să-ți spun e

te iubesc!

 

Categorii:Poezii Etichete:, , ,

VERSURI PENTRU ÎNGERUL MEU

ianuarie 6, 2020 Lasă un comentariu

De fiecare dată cînd îmi curăț obrazul

cu apa ta micelară

te salut scurt, militărește,

făcîndu-ți cu ochiul ca să nu ne compleșească

seriozitatea.

De fiecare dată cînd îmi reîmprospătez respirația

cu apa ta de gură

îți zîmbesc așa, într-o doară,

– că nu-mi permit zîmbete mai largi,

s-ar irosi lichidul albastru pe care știu că l-ai adus de Sus.

Cînd am îmbrăcat cămașa ta de noapte

Mi s-a părut că mi-au crescut și mie aripi

căci ce-am văzut în oglinda din dormitor

a fost ceva plin de mirare și pentru motanul meu:

– Ai slăbit, a zis, și-a continuat să toarcă pe limba lui.

Categorii:Poezii Etichete:, ,

ÎN NOAPTE

decembrie 6, 2018 Lasă un comentariu

În noapte,

vocea ta se unduiește luminos

ca o ghicitoare

în care literele se amestecă,

(aproape

departe

acum)

se opresc și

se uită ciudat

în ochi care nu se văd.

 

Și ochii care nu se văd

se uită,

se zice.

și cum poți uita inscripții

scrijelite pe suflet?

hieroglife androgine

pentru că

vocea ta

e vocea mea.

 

În noapte,

vreau să mă dizolv

în vocea ta.

Vreau să-mi aduc aminte

de începuturi

de respirație

ca pentru o scufundare

în tot ceea ce ar fi putut fi.

 

În noapte

vocea ta mă închide

ca pe un robinet

care va continua

să curgă

mîine

pe lumină.

 

Categorii:Poezii Etichete:,

LA PICIORUL TIMPULUI

octombrie 4, 2018 Lasă un comentariu

Te-am cunoscut la piciorul Timpului

atunci cînd orizontul s-a strîns

ca un sul la subsuoară

și-a plecat

cîntînd.

 

Ți-am recunoscut amintirea

rămasă într-o gară,

luîndu-și la revedere

și mirosind a cuvinte

atît de pierdute

atît de departe

neîntoarse și nespuse.

 

Te-am simțit călărind

pe umerii Primăverii

lumini timide scurgîndu-ți-se

de sub sprîncenele acoperind Albastrul

ca să am eu ce să culeg

să nu mă pierd

așteptînd să se desfășoare

Orizontul

mirosind

a pașii tăi…

 

La capătul Timpului, te-aștept să ne contopim în ceea ce am fost dinainte de început.

 

 

Categorii:Poezii Etichete:, ,

NU VREAU SĂ ȘTIU

septembrie 25, 2018 Lasă un comentariu

Astăzi sufletul mi s-a revărsat

de plînsetul tău,

de lipsa mea de aer,

pe jos.

Curgea încă, după mine,

lăsînd o dîră strălucitoare,

ca de melc îndrăgostit,

pînă la magazinul

de unde mi-am cumpărat

lacrimi.

Lacrimile-mi erau mari,

dar mascau discret

datul pe-afară al sufletului.

Mai pe seară mi-am făcut

un ceai

și după ce mi-am pus

picături în nas

și visele pe bigudiuri

și l-am lăsat pe motan

să mă muște

de degetele înțepenite

în așteptarea obrazului tău,

mi s-a părut că te-aud

zîmbind

și-am știut că m-ai iertat

și mi-am căutat rămășițele

de suflet

și le-am dus la culcare.

 

Categorii:Poezii Etichete:, ,

2 August

august 7, 2018 2 comentarii

Mi-e dor de tine în doze inegale

Și mă agăț de numele tău

ca să nu cad,

să nu uit, să nu plec…

 

Vară nesfîrșită cu seri infernale

Cînd te strig mut

și nu-mi răspunzi decît

ca să-mi reamintești

că te iubesc.

 

(…)

În buzunarul cămășii tale

Cu pătrățele roșii, albe și albastre,

găsesc o batistă de hîrtie

și mi se bucură nasul de ea ca

un copil sculat de un

soare jucăuș.

Nu, nu tu o uitasei acolo.

Și chiar după multe spălări,

tot îmi pare că-ți

regăsesc mirosul în

cămășile

largi care mă îmbrățișează

în locul tău.

Mi-e dor și nici

poezii nu mai pot scrie

Și nu, asta nu e o

excepție.

Și nici o poezie.

E un strigăt mut

E un dor în doze inegale:

de la mare la incredibil

de dureros.

 

Categorii:Poezii Etichete:, ,