Arhiva

Archive for the ‘CAZUL CURATA CARTOFI’ Category

CLARA 3

Ianuarie 4, 2009 1 comentariu

Unchiul Leo moare. În salvarea care-l ducea spre lună.

Unchiul Leo: “E un drum lung până la lună.”

Corei îi era rău şi eu uitasem să plâng. Sau îmi aduceam aminte acum, ascultând Gipsy Reggae[1]

Îmi redescopeream lacrimile prelingându-se pe obraji, precum sângele menstrual pe picioarele mele lungi, stăteam trântită pe jos, şi râdeam tâmp şi strâmb, ca un tablou de Picasso de pe care se scurgeau vopselurile…

Corei chiar îi era rău. Suferea. Suferinţă de căţel nevinovat.

Acordeonul se tânguia lângă un butoi cu vin, eu aşa îl vedeam, era şi un trombon pe-acolo, un instrument de suflat ceva, puteam să suflu şi-n cafea la urma urmei…

Nu poţi scrie cu adevărat decât însoţit de mizerie, muzică şi băutură. Mizeria de la misery, care e un false friend. Prieten parşiv, parc-aşa-i zisese Bantaş. Şi iar mă-ntorc de unde-am plecat…

Mi-era dor. Numai că dorul ăsta trebuia canalizat, trebuie să-ţi fie dor de ceva, de cineva…

Cora se îmbârligase, se făcuse mică, un ghemotoc bej, suferind, nu mâncase nimic toată ziua, îi băgasem lichidele pe gât cu o seringă, apă albuminată, cum îmi recomandase doctorul, şi suportase toată agitaţia noastră mai mult sau mai puţin zgomotoasă cu pacienţa aceea cu care aşteptam eu, odată aşezată pe scaunul de la dentist, să mă ridic de-acolo.

Iar se tânguia acordeonul acela, ascultam melodia pentru a treia oară, de limba Corei atârnau rămăşiţe de albuş şi eu găseam magistral ceea ce scriam când îmi adunam gândurile în timp ce-i luam temperatura căţelei mele bolnave.

– Rectal, domnişoară, mă sfătuise meticulos doctorul. O ungeţi cu puţină cremă de mâini, ce aveţi la îndemână…

Avea încă febră şi eu eram atât de obosită…

Mi-era dor… De ce mi-era dor?

(…)

– Acolo, da, îmi dădea Albu indicaţii de regie.

Îi masam mâna bolnavă cu alifia aia care mirosea a chinezării. Îi dădusem şi lu’ Doru să miroasă, să-şi dea cu părerea.

Mâna lui Albu era moale, caldă, o frământam ca pe un lut cald şi moale, îi răsfriram degetele şi mă uitam printre ele la film[2].

Mi-era dor să-i frământ tot trupul astfel şi el să stea acolo şi să nu zică nimic, exact ca un lut cald şi moale.

Unchiul Leo moare. Mă uit la Albu. Are lacrimi în ochi. Îl visasem acum câteva nopţi plângând, ieri mi se lăudase că poate să pronunţe cuvântul iubire făcându-mi cu ochiul, io ce să-nţeleg din asta?

Mâna lui Albu e caldă şi moale, el fumează. Doru se uită la televizor.

Mă dusesem să le fac cafea.

– Vrei zahăr? îl întrebasem pe Albu.

– Da.

– Eu nu, vorbise Doru.

Mă uitam apoi la el cum soarbe din lichidul acela pe care mi-l închipuiam teribil de amar…

– Cum poţi s-o bei fără zahăr?

– Păi, aşa-i cafeaua. De ce s-o-ndulcesc?

– Şi ceaiul? îl provocase Albu. Şi ceaiul e amar. Ţi se pare anormal să pui zahăr în ceai?

– Nu anormal… Da’ de ce să pun?


[1] Goran Bregovic

Clara 2

Decembrie 13, 2008 1 comentariu

Albu toarnă zaţul vechi în chiuveta curată a lui Doru, ştie că nu-i place să facă aşa ceva, zâmbeşte pe sub mustaţă, n-are mustaţă, prietenul Oanei îşi lăsase într-o vreme…

– Nu ţi-e dor de ea? îl iscodesc eu.

Tace. Îşi pune iar picioarele pe pereţi.

– Mi-ar plăcea să mă pot căţăra şi eu. Îţi plac poziţiile mele gândăceşti? (…) Eu am reluat relaţia de unde-am lăsat-o acum un an şi ceva, când am cunoscut-o. Tu zici că tot ce trece pe lângă tine, tot ce laşi în urmă nu mai e. Gata! E, pe mine trecutul mă împunge cu cotul în fiecare minut şi-aş fi putut să-i reproduc şi ultimele fraze când s-a arătat mirată de capacitatea asta a mea de a nu uita nimic.

Tace. Mă învârt prin bucătăria aceea mică, pe unul din ochiurile aragazului fierbe ciorba lu’ Doru…

– N-ai observat c-am spălat aragazul?

Tace din nou. Nu mă prea uit la el, oricum nu ştiu să desenez şi cred c-ar fi cea mai interesantă persoană fără figură, un fel de om invizibil. Aş vrea să ştiu la ce se gândeşte acum, când se uită la mine cum păzesc cafeaua să nu dea în foc.

– Ştii, se întreba ce-o să facă ea, sau ce-o să facem noi că n-o să ne vedem o lună. E, şi ce, i-am  întors-o, ce dacă n-o să ne mai vedem? Tu o să fii acolo şi eu aici, dar de fapt suntem unul lângă celălalt. Iubirea…

Tace. Credeam că nu ştie să pronunţe cuvântul ăsta.

Îmi văd de cafeaua mea şi de oglinda aceea mâncată de timp, atârnată deasupra chiuvetei, şi pun pariu că Doru, rămas singur dincolo, s-a apucat din nou de desenat. Era neliniştit din pricina celor patru degete alei frumoasei călătoare pe garguiul acela zburător, sau ce-o fi fost…  Sau de Mona Lisa, cea fără gene şi sprâncene.

– Ăsta-i tot secretul ei, încercase el să ne convingă. Ia apucaţi-vă şi făceţi-i două sprâncene normale şi vreo câteva gene, acolo, şi-o scoateţi imediat din nemaipomenita şi mult discutata ei unicitate.

– Ştiţi ce mică şi urâtă e?, intervenisem eu. Adica, tabloul. Întotdeauna l-am crezut mare, o chestie copleşitoare, mie nu mi se pare deloc specială, cred că de-aia m-aşteptam s-o văd mare, aşa, cât un perete. E un tablou mic, băgat într-o cuşcă de sticlă, păzit de-un poliţai. Total anost.

Oare Albu se mai gândea la Mona Lisa? Nu se despărţea de paharul lui de vodcă, acum îi pusesem    şi-o cană cu cafea.

– Cât zahăr?

– Două linguriţe.

Mânuiesc linguriţa aceea, singura linguriţă din toată casa, de altfel, cu grijă, de parc-aş avea nitroglicerină în ea, cu mişcări preţioase… Nu mă plăceam în postura asta de cocotă, ce dacă lui Albu îi plăceau femeile astea, eu nu aveam pretenţia să mă placă Albu.

– Vrei şi tu cafea?, îi urlu lui Doru.

N-aud ce bombăne de-acolo, de la masa lui de desenat.

– A zis că mai încolo, îmi traduce Albu.

 

 

 

 

CLARA 1

Octombrie 24, 2008 Lasă un comentariu

Telefonul sună, las bip-urile de la celălalt capăt la firului să se strângă, mărgele pe un fir de păr care se rupe.

– Alo?

E tot Doru. Şi-aştept să-mi spună că Albu nu e acolo, îmi vine să nu-l întreb nimic, să ghicească, că doar nu vreau să vorbesc cu el.

– Sunt Clara.

– Te-am recunoscut.

– Albu nu e , nu-i aşa?

– Ba da.

I-auzi, exclam în gând. Şi mi-l şi imaginez cu picioarele cocoţate pe pereţi…

Apuc, mai bine zis înşfac nervoasă sticla de apă, Doamne, ce sete mi-e, nici n-apuc să-i mulţumesc lui Doru. Gâlgâi, doar, apa se prelinge pe esofag, prin colţurile buzelor, pe bărbie, pe gât, mă gâdilă…

Nu-mi mai aduc aminte de ce l-am sunat.

Discuţia lâncezeşte, mă cheamă la el, mă ispiteşte cu o vodcă Ieltzin… Originală. O minune!

Mă duc. Dar nu pentru vodcă! Azi n-am chef să beau, şi-n niciun caz vodcă!

 

Îmi toarnă şi mie într-un păhărel pe care scrie Gorbi, din bucătărie se-aude Doru tăind ceapă şi se simte miros de slănină afumată.

Mă aşez pe fotoliul din colţ, cel acoperit cu flori, îmi îmbârlig picioarele, dacă ar fi mai lungi sigur le-aş înnoda, genunchii pătrăţoşi lucesc prin ciorapii de mătase, a treia pereche pe care-o probasem, celelalte două erau rupte, ce ghinion, mă grăbeam, ciorapii erau rupţi,  nu-mi găseam parfumul, şi rochiţa neagră, tip sarafan, mergea ca nuca-n perete cu body-ul galben…

De altfel, esenţialul erau picioarele, mă cam îngrăşasem, pulpele se-mpliniseră, cam mult, dacă mă-ntreba cineva, Alexandru se mândrea cu mine, când mă lamentam îmi aducea aminte că…

– Nu faci amor cu un schelet, draga mea, filosofa el. Un bărbat trebuie să aibă pe ce să pună mâna. E deranjant să te trezeşti cu un os în stomac. Fundul unei femei nu trebuie căutat, ce-i Graal?

Filosofia fundului de femeie…Á la Alexandru! Pfu!

Albu discută cu Doru. Eu mă uit la Doru. Albu îşi pune mâinile pe picioarele mele, îmi mângâie ciorapii.

– Nu cred că scrisul poate exprima totul. Sau, pentru asta, se adresează unui grup restrâns de oameni. Pe când o pictură, o partitură muzicală, o sculptură, toate astea sunt altfel receptate, şi de o categorie mult mai largă de beneficiari! Eu, de exemplu, nu pot să scriu! Nu-mi place, face Doru.

Nu l-am văzut niciodată atât de înfierbântat! Se laudă cu originea lui de ţăran, dar e altfel de ţăran decât Albu!

– Ţie nu-ţi place scrisul tău, mă!, îl întoarce Albu. Lasă, că-mi iau eu calculator, şi-ţi facilitez calea spre binefacerile scriiturii!

Albu era ‘Advocatus Diaboli’…

– Asta o să-mi gravez pe brăţară de ziua mea. Ăsta vine cu cu pleaşcă la mine, se agită, eu îl las să se ostenească, să năduşească şi trosc!, îi desfiinţez pleaşca! Advocatus Diaboli!

– Nici n-ai putea fi altceva!

Vreau să-l complimentez cumva cu adăugirea asta. Fraza se sparge de figura lui care mi se pare tot mai obosită, aş vrea să-i iau capul pe genunchii mei lucioşi, şi să-l mângâi, capul lui proaspăt tuns, tocmai se tunsese, nu-i stătea nicicum, fizionomia lui nu mă afecta. Când se tunsese Alexandru, nu-l mai căutasem până nu-i crescuse părul la loc. Alexandru era sinistru cu părul scurt! Albu nu era nicium la exterior. Eu iubeam ce era înăuntru! Cuvintele mari nu-şi aveau locul aici, arătau ca nişte eschimoşi la Malibu! Cu căpşoarele înveşmântate în blănuri şi cu năsucurile pregătite pentru noi saluturi. Ăştia erau eschimoşii, dar n-aveau ce căuta la Malibu!

– Eu cred că Picasso poate fi considerat suprarealist, îl aud pe Doru.

Nu ştiam că statutul de muscă mă prinde, şi cu atât mai mult dacă mă băgam în lapte.

– Eu nu mă pricep…

De fapt, e printre puţinele dăţi când mă bag în discuţia lor. Sunt de nestăvilit. Păzea!

– Comparat, însă, cu Dali, suprarealist prin excelenţă…

– Nu, în niciun caz, mă întrerupe Albu.

Acum şi-a vârât o mână între picioarele mele încălecate, mi-a cuprins genunchiul de jos în căuşul palmei pe care eu o apăs cu celălalt picior, Albu strânge, ciudat, nu simt nimic, stomacul meu se comportă exemplar, mă întreb ce e în capul lui Doru.

Albu se duce să cumpere de băut. Facem chetă. Fac conversaţie cu Doru.

– Bucureştiul ăsta îmi dă o senzaţie ciudată.

Ce simpli pot fi filosofii ăştia uneori!

– Acasă sunt obişnuit să plec de la iarbă, să urc într-un copac, să dau peste vreo cioară, să mă încurc în frunze, să mă gâdile norii şi de-acolo să privesc cerul. Aici, blocuri! Peste tot, blocuri! Şi peste ele, cerul! Nu-mi place! Din când în când, câte-o cioară. Da’ tot nu-mi place!

E adorabil! Ca şi prietena lui, de altfel! Se duce la bucătărie să-şi termine ciorba de fasole.

Albu ne anunţă noua scumpire a vodcii, ne ducem să facem cafea.