Arhiva

Archive for the ‘Gânduri’ Category

MAI

Luna asta nu începuse prea bine.

Mă doare capul.

Mi-am invitat durerea de cap la o baie cu lavandă.

Am numărat împreună pînă la 140, parcă, deși inițial 300 păruse un număr mai bun – cinci minute, timp potrivit pentru o tentativă de meditație. Sau un titlu de film.

O vizualizasem la început într-un trenci închis la culoare, puțin plouată și patetică. Dar imaginea asta nu durase prea mult, de parcă nu fusese ea (durerea de cap) de acord cu ea (imaginea). Se metamorfozase singură  într-o demoazelă zveltă, cu glezne subțiri, degete lungi și unghii roșii. Era intimidantă, mă trezisem c-o întreb dacă vrea cafea sau ceai, apoi mă fîstîcisem, și-i recomandasem ceaiul, că e mai sănătos, și chiar îmi făcusem un ceai de tei, doar că durerea de cap alesese să dispară împreună cu spuma de duș pe scurgerea de la cadă (ce ingrată!), iar eu ieșisem în grădină, cu motanul.

 

Undeva, în fundul grădinii, am un spațiu de depozitare din plastic verde, unde sunt instrumente de grădinărit. Eu nu grădinăresc, probabil le-a lăsat acolo proprietarul, sau chiriașii dinaintea mea. Două mașini de tuns iarba, vreo două săpăligi, un furtun pe care mi-aș dori să-l pot folosi în loc să ud plantele cu stropitoarea. Multe frunze moarte, melci, pînze de păianjen și cine știe ce altceva, nu petrec prea mult timp acolo. Dar mi-ar plăcea să fie mai mult decît un ‚shed’ (nu știu care e corespondentul în limba română[1], dicționarul englez român și Google translate îl traduc cu ‚a vărsa’). Ce minunat ar fi să fie ca șifonierul prin care se ajunge în Narnia. Nu știu încă unde mi-ar plăcea să mă ducă cutia aia verde, undeva departe de lumea dezlănțuită, în orice caz (mustăcesc, n-am citit cartea, și asta ar fi traducerea liberă pentru to a galaxy, far, far away).

La prînz, mi-am fiert niște cartofi, am lăsat bucăți mici de unt să se topească peste ei, am presărat puțină sare (am uitat piperul), mi-am făcut o salată și-am mîncat combinația asta cu un covrig de la Lidl. Îmi plac covrigii! Ar fi mers și-o bere.

 

Am făcut un rămășag cu Muza că azi o să scriu fără ea. Și eram hotărîtă s-o fac, deși rîndurile de mai sus nu-mi făceau prea multă cinste.

Doi ani de mestecat gînduri, amestecat senzații și vise, doi ani departe de mine, departe de cuvinte, iată de pot face doi ani de tăcere: pot instaura o frică aproape palpabilă de a căuta cu buricele degetelor tastele calculatorului și de a construi cuvinte pe pagina albă de Word. Pot generaliza aproape o certitudine că ce-a fost a fost, m-am amăgit destul, nu pot scrie, nu știu ce, nu știu de ce.

Fetița care l-a luat pe NU în brațe (mi-amintesc de titlul unei povestioare din copilărie).

Aveam în cap, undeva, într-un sertar căruia părea să-i fi pierdut cheia, povestea cu furnicile care-mi venise odată, cînd alergam prin Medows, în Dubai. Aveam și povestea cu EL/EA inspirată de FAMILIARul lui Agnes Obel.

 

– Fă-ți un ceai, îmi zice.

Îmi făcusem. Un ceai de fructe. Bucătăria se umpluse de un miros greu, ciudat. Știți cum unele mirosuri ne trezesc amintiri clare – eu asociez întotdeauna mirosul de portocale cu Crăciunul. Mirosul ăsta era familiar cumva, dar nu știam de unde să-l iau. Ba da! Semăna mult cu mirosul de carne de miel fiartă noaptea tîrziu de soțul musulman al vecinei de la parter (amintiri din copilărie – realmente!). Mai ales vara, cînd mai ieșeam pe balcon să ne uităm la tei – aveam un tei mare în fața blocului care se lăbărțase generos de nu mai vedeam blocul urît din față. De jos veneau valuri de miros grețos care schița în tonuri gri oale în care fierbeau cărnuri acoperite de spumă.

– Uite că scrii, făcuse puțin ironică.

Nu voiam să-i dau atenție.

Planul era să-mi închid telefonul în baie și să scriu.

– Ha! pufnise ea.

Să-i fac o cafea și să-i zdrobesc două somnifere în ea? Sau s-o-nchid pe ea în baie?

– Ai vrea tu! Dar gata, hai să lăsăm glumele! Noi două avem de vorbit!

Se instalează pe fotoliu cu un pahar de vin și așteaptă. Eu mai sorb o gură de ceai și mă întorc spre ea.

Mi-o închipuisem pe o plajă, în Dubai, bînd Marguerita și nepăsîndu-i de mine.

Și-acum, iat-o în sufrageria mea, gata de o discuție serioasă.

– De ce crezi c-am rămas în Dubai? Pentru că n-ai mai scris nimic de cînd ai plecat de acolo?

Cînd ai de gînd să termini povestioara cu Alice și cu broscoiul? Ai început-o…

– De ce vorbim despre povestioara cu Alice? Tu mi-ai dictat paragrafele alea, ai avut o zvîcnire, am prins ce-mi șopteai și-am scris. Și-acum vrei s-o termin singură?

– Păi, nu așa te-ai lăudat? Că nu ai nevoie de mine?

Ba da, am nevoie de ea.

– Hai să mîncăm ceva!

Mă ridic de la calculator, mă duc și scot din frigider pastele care-mi rămăseseră de ieri, le călesc în puțin unt, pun peste ele două linguri generoase de sos de roșii cu busuioc. În bucătărie nu se mai simte iz de miel fiert. Sosul de roșii aproape că a colorat aerul, e luminos ca o dimineață la Verona!

Îmi pun și eu un pahar de vin. Mîncăm în liniște.

– Vrei să scrii povestea cu Alice pentru tine? Pentru cei care te citesc pe blog? Pentru el?

Bună întrebare. Începusem povestea cu Alice[2] cînd mă despărțisem de englezul cu ochii verzi care citea Madame Bovary în spaniolă. Adică acum mai mult de un an. Voiam un text inteligent, ironic și ofensiv, cumva, care l-ar fi convins să se răzgîndească și să ne mai dea o șansă. Dar era un text bun, ar fi fost păcat să nu-l termin. Mai ales că nu-mi mai păsa ce voia Broscoiul, ăăă, englezul.

Și mai era și cealaltă întrebare: eu pentru cine scriu?

– Nu cred că asta e important acum. Pentru cine scrii.

Se șterge la gură cu un șervețel, mai ia o gură de vin și se reîntoarce pe fotoliu. Mîncasem împreună pe blatul din bucătărie.

– E important să scrii. Așa cum o faci acum. Chiar și fără nici o noimă, dar atentă la cum aranjezi frazele, frustrată că te chinui cu limba română…  La ce te-ai poticnit ultima oară?

– La distractions – că trebuia să închid telefonul în baie to stay away from any distractions. Tot nu știu cum să zic asta frumos în română.

Cade pe gînduri.

– Să închizi telefonul în baie ca să nu fi deranjată de posibile întreruperi.

– Nu ți se pare că sună puțin forțat?

– O să mă mai gîndesc.

Lucrăm împreună și asta e promițător.

 

(23 Mai, Newcastle upon Tyne)

[1] Mihai mă salvase: șopron, gheretă.

[2] Alice în Țara Minunilor, adică

NECONSOLATUL

(opriți-vă aici dacă n-ați citit originalul lui Ishiguro!)

 

Duminică cu Ishiguro. Scrie frumos!

Un hotel. Un oraș. Nu se știe în ce parte a lumii. Dar povestirea înaintează și cititorul trebuie să se obișnuiască cu ideea că locul și timpul nu sunt importante pentru povestire.

Cînd citesc cum ajunge Ryder la hotel parcă mă văd pe mine ajungînd la hotelul din Timișoara. Un hol lung, cîteva trepte spre recepție, în dreapta un hol întunecos care duce spre toalete și sala de mese la Timișoara, și spre niște săli de conferințe cu pianul la care-ar fi putut repeta Ryder, și mai încolo, cam după sala de mese de la Timișoara, un bar cu tavan înalt prin care parcă se vedea cerul. Nu mai știu dacă chiar așa a scris-o Ishiguro, sau așa am simțit eu. A fost cumva, pentru puțin timp de atfel, singurul moment de respiro de care are parte Ryder pe tot parcursul celor aproape șase sute de pagini.

Și-acum, cînd Hilde Stratmann îl sfătuiește să se ducă în Orașul Vechi, eu tot la Piața Operei mă gîndesc și la toate străduțele pe care am rătăcit în joia aia neploioasă.

Începutul cărții ăsteia, cu impresia că toată lumea știe ce-i cu el mai puțin el însuși, mi-aduce aminte de capitolul de început al romanului La Capătul Lumii și-n Țara aspră a minunilor al lui Murakami. Tot un lift – dar eroul lui Murakami e singur în lift, nu-l bate nimeni la cap, așa ca pe bietul Ryder. Și poate că paralela e forțată și se limitează strict la lift și la senzația de picat din cer, dar a fost amuzant s-o contemplu și s-o pun pe hîrtie!

(…) Nu știu de ce am ajuns să mă identific cu Ryder. Nu cînt la pian, și niciodată n-am fost așteptată cu atîta nerăbdare undeva. Nu e neapărat adevărat, dar nu asta voiam să zic. Toate personajele care au interacționat cu Ryder pînă acum au rostit cam o sută de cuvinte la unul singur spus de Ryder. Și toți își înfloreau discursurile cu politețuri grețoase (aproape) și cu o admirație prefăcută (poate). Ryder – eu și tăcerile mele și dorința mea de a fi lăsată în pace. Am rezonat cumva cu asta…

(…) Nu, Ryder nu semăna cu mine! Sau cu personajul din lift al lui Murakami. Aducea mai degrabă cu profesorul din FEMEIA DUNELOR a lui Kōbō Abe. Sau poate că nu, deși toate tentativele lui de a se odihni, de a-și pune ordine în gînduri, de a fi, toate erau întrerupte de locuitorii orașului ăstuia mort… semăna cu orașul din visele mele. Orașul meu gol, adică. Toate personajele astea enervante care vorbeau într-una două paragrafe, trei, o pagină, două, fără să spună de fapt nimic… Ryder – profesorul, încercînd să doarmă, să urce duna de nisip… Interesant!

(…) Acum ajunsesem să mă întreb retoric dacă Ryder chiar era o victimă, o marionetă tristă, sau nu era pur și simplu un imbecil: o lăsase pe Sophie la film, ca și cum n-ar fi existat, și nu pentru c-ar fi vrut să-i plătească cu aceeași monedă pentru că ea l-a lăsat singur cu fiu-său la cofetărie.

Acum se dusese la contesă în halat și-n papuci de casă. De data asta nu era neapărat vina lui, îl luase Hoffman pe sus fără să-i spună unde merg, dar acum era aici, și nici cel puțin nu se sinchisea de faptul că era caraghios în halatul lui. Asta mă făcuse să concluzionez că era un idiot și nu o victimă a bunului simț și a dorinței de a-i mulțumi pe toți idioții din orașul ăla. Incredibil ce m-atinge lectura romanului ăstuia! Nu pun etichete așa de ușor, cu atît mai puțin unor personaje de roman.

(…) Trebuie să înțeleg că povestea asta n-are nici o noimă. Nu mai trebuie să m-aștept ca Ryder să-și aducă aminte că l-a lăsat pe bietul Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful să facă poze lîngă nu știu ce clădire și-ajunseseră în cîmp… De fapt, de aseară ar fi trebuit să realizez asta, cînd casa contesei, pînă la care Hoffman condusese mult, pe șosele lungi care promiteau să nu se mai termine niciodată, se dovedise în cele din urmă a fi doar unul din restaurantele din hotelul la care era cazat Ryder.

Ishiguro m-a păcălit și de data asta. Așa cum o făcuse și cu SĂ NU MĂ PĂRĂSEȘTI. Cum se transformă copiii de la internat în… (poate nu l-ați citit…Mai bine vă las s-o faceți.)

Dar mă irită teribil lucrurile care n-au nici o noimă! Proza lui poate înțepa, ca un fruct care-și ascunde acele pînă în momentul în care îl iei în mînă; personajele scrijelesc în carne vie prin acțiuni fără absolut nici o logică, parc-ar fi Vladimir sau Estragon din AȘTEPTÎNDU-L PE GODOT. Scriitura lui Ishiguro e ca un drog, mergem mai departe cu Ryder pe dealul ăla, imbecilule, te duceai la nu știu ce clădire! Trezește-te!!!!

(…) L-a lăsat pe Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful. Apoi, în tramvai îi promite Fionei că merge la ea la masă. Acum se-ntîlnise cu Cristoff și se duce cu el la nu știu ce prînz. Și toate celelalte promisiuni pe care le face parcă sunt pietre de moară pe care un cititor grijuliu le cară după el, căci Ryder nu pare să-și facă prea multe griji. Și pietrele astea sunt din ce în ce mai grele. Oare Ishiguro își testează cititorii, să vadă cine rezistă cel mai mult? Eu mă căzneam teribil, dar nu eram încă decisă să renunț. Ba din contră!

(…) Citisem cîteva recenzii pe Goodreads. Deci Ryder visa! Și-atunci toate anomaliile nu mai trebuiau înțelese și explicate. Cel puțin scăpasem de senzația de anxietate și de atitudinea belicoasă pe care încercasem să le ignor fără prea mult succes.

(…) L-am terminat pe NECONSOLAT. Ciudat personaj Ryder ăsta! Se plimbă cu tramvaiul prin orașul ciudat, circular, sferic, ca-ntr-o bulă, așa era orașul acela; și el era în piață, în centrul vechi, și dacă s-ar fi uitat în sus ar fi văzut deasupra capului nu luna, sau cerul plin de stele, ci cupola sălii de concerte și mașinile parcate în jurul ei.

Tramvaiul era ca un fel de hotel cu mic dejun inclus. Ouă prăjite, cîrnați și croissante, și, ca să nu dezamăgească tocmai la sfîrșit, să păstreze acea atemporalitate bizară și enervantă, Ryder se plimbă cu tramvaiul în loc să se ducă la hotel și apoi la aeroport.

Ishiguro e un vrăjitor! Cîntă la un fluier magic și tot felul de senzații, care mai de care mai contradictorii și mai neplăcute, se ivesc din negura în care-ai fi crezut că s-au rătăcit. Sunt acolo, le trebuie doar un fluier magic, sau un scriitor minunat, care să le trezească la viață! Ishiguro e un scriitor minunat! DITO!

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

9 SONGS

octombrie 23, 2016 Lasă un comentariu

(sau ce bine-i cînd bei Cointreau cu muza)

Lisa n-are țîțe. Și ea se plînge c-ar arăta ca un băiat. Și io m-aș plînge!

Matt filosofează neconvingător în Antarctica și oricît de viguros ar iubi-o pe Lisa, tot neconvingător rămîne și la capitolul ăsta. Și s-a mai mirat că l-a părăsit fata!

9 SONGS m-a păcălit la Cărturești cu următoarea reclamă făcută de THE GUARDIAN (ziar serios, din cîte știu eu… poate-ar trebui să-l mai văd o dată): ‘the most sexually explicit film in the history of British cinema’. Poate dacă mi-ar fi plăcut muzica. Recunosc, nu sunt o fană a rockului britanic actual – cine-a auzit de Black Rebel Motorcycle Club? Pe Led Zep sincer și țîțele Lisei ar fi părut mai mari!

– Ți-am zis, nu?

Înainte să se ducă la baie, dă drumul la combină și pune Simfonia a 7-a de Bruckner. Știu că-i place mai mult cu Furtwängler la pupitru. Dar n-am reușit să găsesc discul pe Amazon, așa că pe moment va trebui să se mulțumească cu Celibidache. Și-am uitat să-i iau Lagavulin din duty free. Sper să nu-și aducă aminte de el. Deși e duminică, îi văd trabucul în buzunarul halatului…

– Ce mi-ai zis?

– C-o să ai parte fie de căței care-și amușină posterioarele, fie de maci care polenizează. Trebuia să mă suni înainte să cumperi DVD-ul, nu după.

Se duce la baie. Ca pentru a evita comentarile mele. Cărora oricum nu aveam de gînd să le dau glas.

Nu l-am mai văzut demult. Mi se pare că i s-a mai adîncit ridul ăla de pe frunte, dar o să mă conving după ce iese de la baie.

Matt o leagă pe Lisa de pat. Îi numără coastele. Da, sunt toate!

– Chiar una-n plus!

Nu l-am auzit cînd a ieșit de la baie.

Își toarnă cafea. Și-și aprinde și trabucul, camera se umple de miros greu de tutun.

E o bucată în adagio-ul ăsta al lui Bruckner care-mi aduce aminte de Wagner. O întorsătură de viori, cum îmi place mie s-o pun în cuvinte, ca un val supărat care șterge toate poveștile de dragoste de pe un țărm uitat de timp.

E în spatele meu și s-a apucat să-mi dezvelească umărul drept. De parc-ar vrea să-mi elibereze fluturele captiv pe pielea ușor bronzată.

Matt o unge pe Lisa cu ulei – sper să miroasă frumos…

Mă ridic, mă duc în dormitor și-mi pun cîteva picături de parfum după lobii urechilor. El mă așteaptă cuminte să mă reașez în fața calculatorului. Îmi dezvelește spatele în întregime și începe să exploreze.

Matt îi desface picioarele cele subțiri ale Lisei. Recunosc, sunt invidioasă, Lisa are un corp minunat! Chiar și fără țîțe!

Își plimbă nasul pe conturul fluturelui de pe umărul drept așa cum numai el știe s-o facă – la cîțiva centimetri depărtare de epidermă, fără să mă atingă, dar aproape cît să-i simt respirația caldă. Viorile cad din nou ca un val greu, de neoprit, Matt e mai îndrăzneț, vîrful limbii lui inspectează adîncimile buricului Lisei.

Aripile fluturelui meu tresar uimite, sufocate în fumul greu pe care îl suflă încet, ca omida din Alice.

– De ce seamană corbul cu o masă de scris?

Lisa are un sex mic…. Iar viorile… El a-nceput să-mi numere vertebrele. Cu vîrful limbii. E cald, cu gust de tutun și mult weltanschauung.

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

SWTFA, J.J. şi cinci trepte de separare

septembrie 10, 2016 Lasă un comentariu

(text pentru cunoscători de Rita)

 

Intru în restaurant şi cer o masă pe terasă, interiorul mă intimidează cumva, în costumul negru de sport semăn cu un Jedi fără pelerină care şi-a uitat sabia laser acasă. Afară, la fumători, e mai acceptabil. De fapt, e mai puţină lumină. De-aia!

Comand apă rece, frunze cu parmezan, deşi sunt intolerantă la lactate şi la ideea că laptele de vacă e bun şi pentru altcineva decît pentru un viţeluş, şi un pahar cu vin alb.

Îmi activez bula de invizibilitate, adică îmi pun căştile, dau drumul la muzică, deschid cartea şi încep să citesc.

Majoritatea oamenilor nu sunt consecvenţi în acţiunile lor. În anumite circumstanţe, o persoană poate acţiona inteligent, iar în altele ca un neajutorat.Singura excepţie importantă de la această regulă o constituie imbecilii, care sunt puternic înclinaţi să acţioneze în acelaşi mod, indiferent de situaţie.’

(Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilităţii umane)

Nu am răbdare să citesc prea mult, şi uneori chiar am nevoie de ambele mîini, frunzele astea nu vor să stea cuminţi în furculiţă.

La două mese în faţa mea, un tip în şlapi, cu un tricou şleampăt, pantaloni scurţi şi o chică gălbuie, lipită de cap. Nimic spectaculos, nu are nimic din ce m-ar putea interesa la un bărbat. La o primă vedere, cel puţin. Dar e singur, şi nu ştiu dacă sunt cele două guri de vin băute, sau cei trei kilometri pe care-i făcusem prin căldura de-afară, dar îi fac semn să vină la masa mea. Nu pare să-l mire invitaţia, îi spune ceva ospătăriţei şi vine spre mine. Îmi scot căştile şi-i întind mîna, prezentîndu-mă. Îmi zice şi el cum îl cheamă, îmi strînge mîna şi se aşează în faţa mea.

– E bun vinul alb?

Are o voce caldă, plăcută, cu rezonanţe de secrete şoptite într-o fîntînă fără fund.

– Aşa şi-aşa. E rece.

Se mai uită prin meniu pentru o clipă, apoi decide:

– O să iau unul roşu.

E probabil mulţumit de alegere, pentru că zîmbeşte liniştit.

Vine ospătăriţa să-i ia comanda, timp în care eu mai alerg cîteva frunze prin farfurie.

– Pot să iau o măslină?

Îi fac semn că da. O mănîncă tacticos, şi pune sîmburele pe farfurioara din dreapta.

– E bună!

Nu vreau să-mi pară rău că l-am invitat să mi se alăture, simt că poate să-mi spună ceva nou. Simt că e una dintre cele şase persoane care mă leagă de orice altă persoană de pe pămînt. Asta era din SIX DEGREES OF SEPARATION (the movie).

I read somewhere that everybody on this planet is separated by only six other people. Six degrees of separation between us and everyone else on this planet. The President of the United States, a gondolier in Venice, just fill in the names. I find it extremely comforting that we’re so close. I also find it like Chinese water torture, that we’re so close because you have to find the right six people to make the right connection… I am bound, you are bound to everyone on this planet by a trail of six people.’

Îi vin şi lui brînza şi nucile şi frunzele. Observ că nici el n-a comandat carne şi asta mă bucură cumva.

– Nu, nu sunt vegetarian, zise el uitîndu-se în farfurie.

Nu ştiu dacă mă simt nelalocul meu pentru că el pare să-mi fi citit gîndurile, sau pentru că se simte mai comfortabil vorbind cu o nucă decît cu mine.

Îşi ridică ochii din farfurie, puţin dramatic, dac-ar fi avut genele date cu rimel pun rămăşag că şi le-ar fi bătut repede de cîteva ori, şi chiar nu-mi aduc aminte care divă îşi bate genele mai mult sau mai puţin dramatic, nu ştiu de ce mă gîndesc la asta acum.

– Şi nu, nu sunt una din cele şase persoane care să te lege de… J.J. Abrams… Par example!

– În ce fel să mă lege? Genetic?

Ăsta e un gînd care nu-mi place! Auzi, unchiul J.J.!

(nu, nu mă mir că-mi citeşte gîndurile, cred că dac-aş fi puţin mai atentă i le-aş auzi şi eu pe-ale lui…. Ce face?! Rezolvă ecuaţii în gînd?)

– Nu sunt ecuaţii, e formula lui Watts şi Strogatz vis-à-vis de cele şase grade de separare. Vrei o nucă?

O nucă pentru o măslină. Pare un troc cinstit, aşa c-o iau.

Mă concentrez, dar nu-i mai aud nici un gînd. S-a transformat într-o Rey sigură pe forţa personală, iar eu sunt ca un Kylo Ren care trebuie să se resemneze, deşi varianta frustrării deslănţuite ar fi fost mai eliberatoare. Dar parc-am menţionat chiar la început că mi-am uitat sabia laser acasă.

– Nu auzi nimic pentru că nu mă mai gîndesc la nimic.

Fundul fîntînii cel inexistent se umple de vorbele lui monotone.

– La tine, însă, e tare gălăgie. Ar trebui să faci puţină ordine acolo. Mai trimite-le la plimbare, mai stinge-le lumina, dă cu ele de pămînt. Ştii ce zic.

Da, ştiu!

– Cum e? Să fie linişte, adică?, îl întreb sorbind ultima înghiţitură de vin şi făcîndu-i semn fetei să-mi mai aducă un pahar.

Lasă tacîmurile pe masă şi se uită la mine. Are ochii verzi, pătaţi cu bucăţele de ciocolată.

Zîmbeşte. M-a auzit. Şi pun pariu că nu-i place ciocolata!

– E bine. Zic eu. E ca pe fundul oceanului. Ai făcut vreodată scufundări? Sau ca pe Lună. Deşi asta n-o pot confirma, n-am ajuns încă acolo.

Nu ştiu dacă glumeşte, dar cred că Saturn ar fi mai interesant decît Luna.

– La cum bate vîntul acolo, nu cred că-i prea linişte.

Sunt tentată să verific pe Google cît de tare bate vîntul pe Saturn, dar îl cred pe cuvînt. Încerc să fac linişte.

Bărbatul din faţa mea continuă să mănînce tacticos, cred că-i place şi vinul. Al meu e în continuare insipid. Şi rece. Ştiu acum că nu e dispus să-mi spună nimic nou şi nici nu e prea chipeş, aşa că apăs, cumva, pe un buton de ‘rewind’ şi sunt din nou singură, alergînd frunze prin farfurie, iar el e la două mese mai departe, căutînd un loc unde să se aşeze.

Termin de mîncat, cer nota şi sunt tentată, cînd trec pe lîngă el, fie să-i urez poftă bună, fie să mă plîng cît e de plictisitor. Nu mă pot hotărî, aşa că ies, salutată de un ospătar care-mi deschide uşa. Mă gîndesc c-ar fi fost, totuşi, fain să-l invit la masa mea. Sau să-l salut cumva la plecare, să sparg convenţiile nesănătoase că nu poţi să iei cina cu un necunoscut. Data viitoare!

 

 

Cum am crezut că te, chiar dacă tu nu m-ai…

septembrie 14, 2015 Lasă un comentariu

Şedeam de-o eterninate, parcă, pe o piatră tare şi mă dor tuberozitaţile ischiale, deşi asta-i puţin probabil. Mă doare carnea moale, s-a dus grăsimea, e doar pielea violentată de vîrfuri de piatră. Oasele dor rar, dar ele pot ieşi prin pielea moale, masată seară de seară cu ulei pentru bebeluşi… Şi ştiu că sunt slabă, cum mă visez de ani buni, aud aşa, de tare departe, o ceartă ca la piaţă între elasticul chiloţilor şi crestele iliace, îmi plăcea să-mi plimb mîinile pe ele, să-mi număr coastele, să-mi alin claviculele… Intervin ca un arbitru la box, nu-mi place să fiu întreruptă cînd terorizez margarete.

– Mă…, nu mă…. Mă…, nu mă….

– Nu mai chinui biata floare!

Nu mă-ntorc în primul moment. Cel puţin nu pînă cînd îi smulg şi ultima petală nefericitei margarete. Şi-apoi, cred că recunosc vocea. Şi sigur am halucinaţii auditive. A e mort de 23 de ani!

-Serios!

Mă-ntorc. Pietroiul pe care stau continuă să-mi violenteze fesele, dar nu mă ridic. Aş putea atunci să-l văd mai bine. Îi bate lumina din spate, parc-ar avea o aureolă deasupra capului. Chiar are o aureolă deasupra capului. Pentru că n-ar putea să stea pur şi simplu în faţa mea şi să mă certe că îmi vărs frustrările pe o biată margaretă.

Aş vrea să mă ridic. Să mă duc să-i pipăi costumul maro cu care venise la serbarea de sfîrşit de an. Înalt, frumos, atît de frumos. Trist. Atît de trist…

– Nu eram trist.

Aş vrea să mă ridic. Să mă duc să-l iau în braţe, să-i spun cît de dor mi-a fost de el, să mă cuibăresc în braţele lui…

– Nu prea te-ai lăsat cuibărită în braţele mele.

Nu ştiu dac-o spune cu părere de rău. Îmi dau seama, însă, că nu mă pot ridica de pe pietroiul ăsta. Mă doare şi durerea se răspîndeşte peste tot, matusalemică şi inutilă.  O fi şi asta o formă de pedeapsă.

Începe să rîdă colorat! Da, el e. Neschimbat. Nealterat de ani, de praf, de teorii conspiraţioniste, de iubiri neîmpărtăşite.

– Numa ‘ tu nu m-ai…

Da, nu te-am. Adică te-am, da’ nu aşa cum ai fi vrut tu…

– Să nu-ncurcăm borcanele! Mi-ai spus-o-n faţă!

Şi-aproape că mă văd în staţia aia de autobuz, ne întîlnisem ca să mergem la film. Tăcerea mieilor. Tăcuse şi el, ca un miel înainte de tăiere. Înţelegeam acum ce simţise. Ştiam acum cum i s-au scurs toate zîmbetele, cum nu putuse să înţeleagă. Că cu sila nu se poate.

Zîmbim amîndoi. Cumva, deşi nu-i văd faţa, simt că zîmbeşte. Se bucură că am înţeles.

Pragurile de sus sunt cele mai eficiente. Loviturile sunt bine plasate, mai dureroase decît cele îndurate de falangele distale. În afară de durere, care, de cele mai multe ori izbucneşte în cutia toracică, precum un alien mititel şi încăpăţînat, că el tre’ să iasă afară, ceva se întîmplă şi sus. La mansardă. Unde complotează piticii. Unde-i o gălăgie infernală. Ca la bursă. N-am înţeles niciodată de ce urlă toată lumea acolo. La mine-n cap nu se licitează nimic. Cel mult, ce să fie azi, o bere sau un xanax? Glumesc!

Revenind la pragul de Sus… Ştiu că de data asta revelaţia a venit de la el. Tot nu-i văd faţa, îmi tot vine să mă ridic, şi nu pot, ştie cineva care sunt protocolarităţile cînd vine vorba de un înger?

Categorii:Gânduri Etichete:, , , ,

DOVE SONO sau la revedere

aprilie 27, 2015 Lasă un comentariu

Luni după amiază.

O lumină nisipoasă se strecoară anevoie prin crăpătura dintre cele două draperii verzui. Nu erau chiar verzui, culorile se înghesuiau unele în altele, o dungă verde, alta maro, apoi una cărămizie, toate unduindu-se pe verticală, ca nişte papirusuri pe care nu se gândise nimeni să scrie nimic, niciodată.

Mă termin gâfâind scurt în explozia unui orgasm artificial, gândindu-mă ce minunat ar fi fost să-mi sugi tu sânul drept pe care-l ciupisem eu dureros acum câteva clipe.

– Ce cauţi aici?, îmi zisesei când mă văzusei la uşă.

Erai în tricoul galben de la mine, puţin neras, obosit, te trădau ochelarii cu rame groase, în spatele cărora ochii tăi albaştri sperau să se poată ascunde şi minţi.

– Într-o oră trebuie să fiu la aeroport, îmi spusesei, lăsând uşa deschisă şi dispărând în dormitor.

Intru, închid uşa în spatele meu, îmi scot sandalele prăfuite, intru în bucătărie, deschid fridigerul, îmi iau o cutie de Red Bull din cele zece împrăştiate care încotro în ditamai frigiderul în care nu mai era nimic altceva, şi vin după tine în dormitor.

Geamantanul albastru era aproape plin, îmi place că eşti ordonat şi le-ai înghesuit pe toate acolo şi ştiu că sunt toate, că pleci şi nu te mai întorci.

– Poţi să le iei şi pe celelalte când pleci, făcusei tu, arătând cu privirea spre cutia de Red Bull pe care n-o deschisesem încă.

Nu-ţi zisesem nimic. Mă uitasem tâmpă la tine; îţi scosesei ochelarii şi din când în când îţi prindeai ceafa în palma dreaptă, cu degete uşoare şi plăcut înnebunitoare de clitorisuri.

Încerc să-mi dau seama dacă se mai întrezăreşte urma trupului meu pe pilota ta cochetă.

Mă duc în baie; în colţul din dreapta, de lângă chiuvetă, ar fi trebuit să găsesc opt lacrimi disperate.

M-aştept din clipă-n clipă să te-aud:

– Nu le mai căuta, a spălat Magda azi dimineaţă!

Şi eu ştiu cât e de meticuloasă Magda, să nu rămână nici un fir de praf, nici o lacrimă cu gust de gin sărat!

În dormitor, tu continuasei să-ţi vezi de bagaje, eu fusesem invizibilă, bună numai să te scap de Red Bull-ul din frigider.

Apoi mă dusesem în sufragerie – casa asta o să fie teribil de goală fără ochii tăi albaştri, căutasem CD-ul cu Mozart şi pusesem Dove Sono, aria contesei din Nunta lui Figaro. Dădusem combina la fel de tare ca aseară, când tu te temeai să nu m-audă gemând vecinii tăi cei pudibonzi. Şi-aş fi vrut să vin în dormitor, unde ştiam că nu făceai altceva decât aşteptai să plec, şi să mă mai uit o dată în ochii tăi. Aşa simţeam şi eu că trăiesc, că îmi împletesc părul cu flori de tei şi că scriu poveşti nemuritoare pentru oameni mari şi trişti.

Plecasem până la urmă. Nu-mi plăceau dramele ieftine şi n-am ştiut niciodată s-alerg după un bărbat. Eu eram o veritabilă ţestoasă la cursa de zece kilometri, n-aveam nici o şansă să mă ţin după bărbatul cu cei mai frumoşi ochi albaştri, ascunşi în spatele ochelarilor cu rame groase.

Avusesem noroc, în faţa blocului tău găsisem un taxi din care coborâse o domnişoară afectată, mirosing a Jimmy Choo şi a îngheţată de alune de pădure.

Nu mai ştiu cum ajunsesem acasă, pentru că ştiu sigur c-aş fi vrut să-i spun şoferului să mă ducă undeva unde să n-ajung niciodată. Nici nu vreau să mă gândesc cât ar fi costat cursa aia!

Sunt convinsă c-am ignit, chircită de plăcere, exact când a decolat avionul tău. A fost felul meu de a-mi lua la revedere. Şi speram să nu-mi fie dor de tine. Şi să uit curând cât de albaştri sunt ochii tăi. Şi cum se geme pe Dove Sono!

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

INSOMNIA

martie 21, 2015 Un comentariu

Nu era o insomnie ca la carte, cum s-ar zice, cu cearcăne până la buric, cu o mască de zombie purtată hâhâit, cu papion cu buline, cu gânduri memorabile demne de fraze terminate în “am terminat citatul”; şi orice altceva ar fi însemnat o insomnie adevărată. Nici aici nu reuşisem să excelez. Mă menţineam pe linia mediană a păsării de noapte care numără oi. Care se zvârcoleşte de nenumărate ori în aşternut, cu ochii grei, dar indecişi. Ca s-adoarmă triumfătoare cu doar câteva ore înainte să trebuiască să se scoale ca să se ducă la serviciu.

Erau, însă, multe ore pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le dorm. Cel puţin aşa ştia creieraşul meu. Aşa că nu le puteam folosi pentru altceva. Poate pentru câteva pagini răsfoite, câteva sau mai multe. Depinde de scriitură. De întoarceri din condei. Uneori oboseam, pierdeam firul, mă dădeam jos din pat, veneam în sufragerie. Aseară, de exemplu, luasem o cană, o umplusem cam pe jumătate cu lapte, o băgasem în cuptorul cu microunde pentru un minut, după care băusem laptele călduţ – da, după un minut, laptele era doar călduţ, de fapt aşa şi-l voisem, călduţ. Mă aşezasem pe fotoliu, îmi strânsesem genunchii la piept, şi sorbisem laptele călduţ foarte afectată – aşa văzusem eu mai demult la televizor, şi-am aşteptat  să mi se facă somn. Din păcate, laptele nu era Xanax, şi pe mine m-a prins ora 6 încă trează.

Uneori, îmi puneam jazz. Îmi aprindeam o ţigară şi încercam să scriu. Nopţile sunt răcoroase, şi trebuia să-mi pun un pulover pe umeri. Şi nu, cuvintele nu veneau atât de uşor pe cât m-aş fi aşteptat. Parcă le şi vedeam întârziind intenţionat, anticipând nerăbdarea mea, nervozitatea crescândă. Le aşteptam minute întregi în faţa paginii albe de Word, şi parcă ştiau că o să mă las păgubaşă; într-o seară sfârşisem prin a-mi face unghiile. Iniţial, luasem o ojă roşie, cochetă şi uşor afectată. Parc-o şi vedeam într-o rochie neagră, cu un port-ţigaret lung, pufăind secretoasă, indiferentă, conştientă de farmecul ei… Până la urmă, o înşelasem cu lacul incolor. Teribilă renunţare a cochetăriei în faţa rutinei, a incognitoului… Nu, cuvintele tot nu s-au îndurat să vină.

Să-mi fac un ceai. Un ceai marocan. Cu puţină miere.

Ce-ar fi dacă mi-aş lua insomnia la o plimbare, şi-aş lăsa-o pe undeva?

Îmi pun blugii tociţi, teneşii, un tricou necălcat şi geaca de piele, cobor în parcare, şi ies să mă plimb. După câteva sensuri giratorii prin cartier, ajung în sfârşit pe autostradă, şi conduc până când las zgârie-norii mult în spate. Şi cine ştie pe    unde-aş fi ajuns, dacă n-aş fi văzut răsăritul în oglinda retrovizoare. Şi cum pe-atunci mi se face mie somn, ar fi recomandat să fiu în pat, şi nu la volan.

La primul pod fac drum întors, dar înainte să intru în oraş, opresc la o benzinărie. Parchez strâmb şi intru să-mi iau o cafea.

Când am ieşit, lângă maşină, pe bordură, stătea o tipă. Într-un tricou alb, cu o bandană albastră pe cap, îi cântau cârlionţii la ceafă; cu pantaloni bleumarin de training şi şlapi, se uita la mine cu mâinile pe genunchi şi cei mai incredibili ochi albaştri.

M-am aşezat lângă ea, suflând în cafea.

Cerul se încăpăţânează să rămână întunecat în partea asta de lume, dar se asortează de minune cu tăcerea noastră.

– Ştii, mă gândeam să încep să citesc ILIADA. N-am citit-o încă. Cu atâtea trimiteri, apropouri şi referinţe care se fac la ea prin alte opere, mă simt de parc-aş fi citit-o eu. Ce zici?

Nu zic nimic, suflu în cafea. Şi mă gândesc la volumul meu cel roşu. Singur şi trist lângă AFORISMELE LUI CHANAKYA. Poate că nu e chiar aşa de singur. De ce-mi fac eu griji pentru cărţile din bibliotecă?

Femeia din dreapta mea îşi pune capul pe genunchi şi-mi vine s-o mângâi pe spate şi să mă ofer să-i citesc eu ILIADA, cu voce tare şi accent ardelenesc. I se văd oasele firave aşteptând să răsară soarele, şi-mi aduc aminte de cafeaua mea şi nu mai zic nimic.

– Ce faci aici? Ai nevoie să ajungi undeva?

– De ce mă întrebi? Eşti taximetristă?

Mă uit la Jeep-ul meu plin de praf. Mă ridic, las cafeaua lângă ea, să-i ţină de urât, şi scriu pe capotă, cu litere mari şi strâmbe, TAXI.

– Cum e?

Şi-a îndreptat spatele şi i se văd sfârcurile prin tricoul alb. Mă holbez ca la nişte flori de nufăr.

– Mda,  e bine!

Îmi ia ceaşca de cafea şi-o aud sorbind cu grijă. O pune la loc, de unde a luat-o. Îşi lasă din nou capul pe genunchi. Pun pariu că iar se gândeşte la ILIADA.

Mă pun şi eu jos, lângă ea, pe bordură. Cafeaua s-a răcit între timp. Nu ştiu dacă faptul că ea a gustat-o i-a schimbat aroma. Dar o beau cu plăcere şi-mi pare doar rău că nu-mi pot aprinde o ţigară.

– Nu pot să dorm, îi şoptesc secretos. Stau ore-ntregi cu ochii deschişi, ca o bufniţă oarbă; a circulat o poză pe Facebook, o ştii? O bufniţă cu ochi mari, albaştri cu punctuleţe albe, de parc-ar fi stelele pe cer.

– Sigur nu era Photoshop?

Cuvintele i se lovesc de asfalt, şi de-acolo ricoşează ca nişte mingi nebune de ping-pong.

– Dar ai văzut-o, ştii despre ce vorbesc?

-Mda…

Cred că asta a zis, pentru că eu am luat-o ca atare, şi-am continuat:

– Uneori citesc. Sau mă uit la televizor. Sau stau pe Facebook. Îmi obosesc ochii, încercând zadarnic să-i fac să se închidă. Dar ei par alergători de cursă lungă, nu se lasă păcăliţi, sunt parcă mai avizi să vadă decât oricând. Să distingă culori, să parcurgă întrebători contururi de buze, şi de ochi, şi toate profilurile feminine se multiplică, ca la Disney şi Hayao Miyazaki,  de parc-ar fi aceeaşi femeie clonată la infinit. Şi eu sunt ea, pentru că imaginea mea din oglindă se suprapune peste acelaşi tipar…

– Şi eu?

Întoarce capul spre dreapta, s-o văd, să-i zic dacă şi ea.

– Da, şi tu.

Îmi pun şi eu capul pe genunchi şi-l întorc spre ea. Mă uit într-o oglindă care clipeşte mai des decât mine şi are cârlionţi la spate.

Ne uităm una la alta câteva clipe, apoi îmi face semn din ochi să-i spun mai departe. Cel puţin aşa interpretez eu cele cinci sau şase secunde în care şi-a ţinut ochii închişi.

– Apoi culorile au început să se dea mari! Rozul periuţei de dinţi a devenit şi mai roz. Un roz pe care parcă atunci l-aş fi văzut prima oară. Deşi mă spăl cu periuţa aia de ceva vreme. Poate-ar trebui s-o schimb. Poate e o tehnologie avansată, se amplifică ostentativ culorile când trebuie s-o schimbi.

Simt cum mi se face din ce în ce mai somn. Ochii, cei pe care i-am acuzat de maratoane interminabile, mă trădează acum, pleoapele se fac din ce în ce mai grele, ca nişte bureţi îmbibându-se de lacrimi. Dar eu nu plâng. N-am nici un motiv.

Tot ce i-am spus e adevărat.

Când i-am povestit lui Albu, singurul care simţisem că mă poate înţelege, m-a-ntrebat, mai mult în serios, cred, ce fumez. Ţigări cu tutun de pipă cu aromă de cireşe. Nu era de la ele.

Mă ridic, îmi iau cafeaua şi-o mai întreb o dată dacă vrea s-o duc în oraş. Dă din cap că nu. O las în pace. Mă sui la volan şi dau să plec.

Bate în geamul din dreapta, nici n-am văzut-o când s-a ridicat de-acolo. Îi deschid şi se suie şi ea în maşină.

– Lasă-mă şi pe mine la o staţie de metrou.

Dau drumul la muzică, cobor geamul, şi ies uşor de la benzinărie. Apoi apăs acceleraţia. Sper să fi lăsat insomnia în parcarea unde, pe o bordură, urma fundului meu încă mai stă la poveşti cu urma fundului ei.

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

CUM BEAU EU CEAI CU SEARA

februarie 11, 2014 13 comentarii

Ceaţa coborâse până aproape de trotuarul umed şi valuri grase se rostogoleau unele peste altele ca nişte purcei jucăuşi şi sătui.

Îl vedeam înaintând atent, de teamă să nu-l apuce de picioare un braţ descărnat, târându-se din ceaţă, ca un melc fără cochilie. Înalt, cu o pălărie mare care îi ascunde faţa, un pardesiu negru strâns la mijloc, e atât de slab încât aproape c-ar fi trebui să-l prindă ceva de picioare ca să nu înceapă să plutească şi să calce pe vălătucii de ceaţă, stricându-le striaţiile obraznice. Nu călcaţi pe iarbă, pardon, pe ceaţă!

M-am pregătit să termin ceaiul amar din ceainicul roşu şi să-mi şterg orice semn de nerăbdare din colţul gurii. Ştiam cât e de critic şi nu voiam să plece înainte de a-i fi văzut ochii.

A bătut încet la uşă şi poate nu l-aş fi auzit, preocupată cu ceaiul, dacă motanul alb cu un ochi portocaliu şi unul violet nu s-ar fi uitat lung la mine, nelăsând loc nici celei mai mici îndoieli că el era aici.

Am deschis, m-am înclinat şi i-am făcut loc să intre. S-a înclinat şi el, şi-a scos pălăria de pe care atârnau zdrenţe de ceaţă curioase şi atunci am văzut că purta ochelari cu lentile maro care îi ascundeau ochii. Oare ce culoare or fi având în ziua asta ceţoasă?

I-am făcut semn să se aşeze pe scaunul de piele cu spătar sculptat, iar eu m-am pus pe jos, pe o pernă care a oftat plictisită.

– Ţi-am adus ceva, a rostit el şoptit.

Scoate din buzunarul drept al pardesiului un obiect mic, care seamănă cu o brichetă. Sau un stick de memorie. Negru, lunguieţ, cu două dungi metalice la unul din capete. Se apleacă în faţă şi mi-l întinde.

Mă întind şi eu ca să pot ajunge la el, dar recunosc c-am făcut-o sperând să-i văd ochii pe sub ochelarii maro. Nici o şansă!

– Ştii cum să-l foloseşti. Nu trebuie să spui nimănui de el. Mai ales mamei tale, care o să fie curioasă şi o să puna o mie de întrebări. Rişti să nu te mai poţi întoarce niciodată aici.

Să nu mă mai întorc aici? Să nu-l mai văd niciodată? Uit să respir pentru câteva clipe. Înghit în sec şi dau din cap c-am înţeles. Şi ştiu că ştie!

Vorbeşte încet, aproape că nu reuşesc să disting toate cuvintele, şoaptele lui îmi ating timpanele la fel cum mângâie el clapele pianului cu buricele degetelor. Uneori tare-aş vrea să fiu pian!

Strâng în palma dreaptă obiectul dreptunghiular, sperând să fi rămas ceva din căldura lui pe plasticul rece.

Se ridică, mă salută înclinându-şi uşor capul şi părul roşu îi cade pe lângă obrajii palizi, înţeleg că nu trebuie să îl conduc. Şi pleacă.

Puteam să fiu oriunde aş fi vrut! Mă puteam realmente teleporta oriunde! Ştiu, ‘a teleporta’ e un termen prea pretenţios pentru povestirea asta cu ceaţă curioasă şi pernă plictisită, dar toată lumea ştie ce înseamnă şi nu mai am nevoie de explicaţii suplimentare.

M-am hotărât destul de repede. Mi-am pus rochia neagră şi o pereche de sandale uşoare, mi-am pictat ochii cu albastru şi-am apăsat pe una din benzile metalice.

(…)

Oraşul era scăldat într-o lumină timidă, călduţă şi cumsecade, şi oamenii se mişcau aproape cu încetinitorul. Am înţeles că era aproape de apus, lumea se pregătea de seară după o zi de muncă. Ultimii precupeţi îşi strângeau tarabele. Unul din ei îmi întinde un fruct luminos. Îl iau, mulţumindu-i cu o mişcare uşoara a capului. Ochii străinului îmi zâmbesc de sub turbanul alb.

– Îţi place?, aud o voce tânără în spatele meu.

E minionă şi are o rochie albastră, cu flori mari. Îi zâmbeşte şi ei privirea, iar cârlionţi aurii par să-mi facă cu ochiul.

– Nu ştiu, nu l-am gustat încă.

Parc-o ştiu de-o viaţă, e-atât de caldă şi de luminoasă!

– O, atunci aşteaptă! Cel mai bine e să-l mănânci cu o felie de cozonac. Vino!

Mă ia de mână şi mă trage după ea pe nişte străduţe curate. Ne îndepărtăm de piaţă şi în curând ne trezim între nişte blocuri înalte şi urâte. Nu mi-au plăcut niciodată blocurile înalte, înghesuite unele într-altele, ascunzând cerul şi părând să conspire pe la colţuri.

Intrăm într-o scară întunecoasă, urcăm cu liftul până la etajul trei şi prima uşă cum ieşi din lift e a ei. Are un apartament micuţ şi plăcut. Am mai fost aici cândva. Aveam opt ani, pe ea o chema Daniela şi ne jucam cu păpuşile.

Taie cozonacul, îmi dă o felie şi mă îmbie să încerc combinaţia. Fructul e zemos, dar nu are nici un gust. Muşc şi din felia de cozonac şi-ncepe nebunia gusturilor: piersici, miere, căpşuni, pepene, mentă, ghimbir… Nu se mai termină şi cred c-am să mai încerc o dată!

Ne ducem apoi pe balcon, să bem cafea. Ne aşezăm pe nişte scăunele de lemn cum avea bunicul, la o măsuţă ca de jucărie de la care lipsesc păpuşile.

Mă uit la ea şi mă gândesc că e fericită aici. E casa ei. Şi nu trebuie să se căsătorească dacă nu-şi doreşte asta. Nu că n-ar fi fost frumos s-o aştepte cineva acasă. Ea dă din cap, de parcă mi-ar citi gândurile…

N-ar fi prea politicos să dispar aşa, ca Bilbo Baggings de la petrecerea zilei lui de naştere, dar mă gândesc c-ar înţelege dac-aş trimite-o să-mi aducă nişte apă şi nu m-ar mai găsi aici la întoarcere.

(…)

Staţia de metrou e înaltă şi se simte pământul de deasupra ei, greu şi obosit. Miroase de altfel a pământ şi a cartofi, ca la străbunica în beci. Simt o adiere rece în ceafă. Vine trenul.

Nu e aproape nimeni pe peron. Din tunelul rece, trenul intră în staţie încet, ca un melc obosit după o întrecere cu o coropişniţă vorbăreaţă.

Se deschid uşile şi intru în vagon. Sunt destule scaune libere, aşa că mă aşez şi eu, îmi scot cartea şi mă prefac a citi. De fapt, îmi place să-i observ pe ceilalţi călători.

Toţi par a-şi rumega gândurile în linişte, dar în vagon pluteşte o tensiune apăsătoare. Cine-o să explodeze primul? Femeia grasă în rochie roşie? Şi ea se preface a citi, dar puştiul pistruiat din spatele ei i se tot uită peste umăr şi uneori o face atât de ostentativ, încât ai zice că-i şopteşte ceva la ureche. Poate chiar îi împărtăşeşte vreun secret.

Sau domnul cărunt care pare să-si numere ‘fulgii’ de mătreaţă de pe pălărie. A ajuns la şapte sute şaizeci şi opt, când doamna de alături strănută şi-l întrerupe iar. Şi-o ia de la început, unu, doi, trei…

Cobor la staţia următoare, urc cu scările rulante şi ies la lumină.

Cartierul se întinde în stânga. În dreapta, o barieră şi Pădurea. Pe care o s-o străbat mai târziu, într-o maşină condusă de Tudor.

Las Pădurea în spate şi-o iau încet către pâlcul de case din depărtare. Trec pe lângă câteva magazine mici şi gălăgioase, lăzi, sticle, maşini, claxoane. Grăbesc pasul pentru că vreau s-o văd pe mama şi pentru că ştiu că nu mai am prea mult timp.

(…)

Recunosc strada. Mi-o aminteam mult mai mare, mai lată, adică, dar între cele două rânduri de case de-abia dacă au loc să treacă două maşini una pe lângă alta. Pomii de pe marginea drumului pot să-i număr pe degetele de la o mână şi sunt trişti şi goi, deşi miroase a primăvară şi-ar trebui să strălucească în aşteptarea noilor boboci, ca o viitoare mămică. Femeile însărcinate au o strălucire numai de ele ştiută, le inundă dimineţile timp de nouă luni de zile, au nevoie de ochelari de soare… Îmi amintesc de ochelarii lui maro şi-o iau pe trotuarul de pe partea stângă, până la numărul 42. Şi jur că n-are nimic de-a face cu răspunsul la întrebarea din GHIDUL AUTOSTOPISTULUI GALACTIC.

Urc scările de la intrare şi bat încet la uşă. Se-aude căţelul ciupind repede parchetul cu gheruţele, îl şi văd dând din coadă ca nebunul, căţeii ştiu cel mai bine să-ţi ureze bun venit.

Mama are un şorţ roşu şi e rumenă în obraji ca Gretel. Nu ştiu de ce-mi venise că Gretel ar fi fost rumenă în obraji, când de fapt pun rămăşag că era vânătă de frig, de foame şi de perspectiva de a fi mâncată de vie. Sau de moartă. Iar nu reuşesc să rămân în prezent şi ăsta e clar un semnal că nu mai am mult timp şi va trebui să mă întorc.

Mama face gogoşi pe care îi presară cu zahăr pudră şi toată casa miroase a vanilie şi am iar şapte ani şi nu-mi mai pasă câte calorii are gogoaşa uriaşă pe care acum n-o mănânc, dar îmi închipui cum ar fi, îmi încurajez papilele gustative să-şi aducă aminte gustul de cocă pufoasă…

Tudor claxonează de zor din faţa casei, o pup repede pe mama şi-o zbughesc înainte să începem amândouă să plângem, mie să mi se-nfunde nasul şi ea să ude gogoşile cu lacrimi.

– Hai, fato, odată! E timpul!, face Tudor şugubăţ.

Îi ciufulesc claia de păr roşcată şi-mi dau seama că-i lipsesc pistruii ca să fie morcoveaţă. Nu, Morcoveaţă nu i s-ar potrivi, n-aş fi făcut niciodată dragoste cu un bărbat cu porecla asta.

– Ce-i cu tine?

Se uita la mine în oglinda retrovizoare şi nu ştiu ce vede, nodul din gât de dor de mama, sau inima strânsă de un dor nebun pentru o nălucă.

– Ştii, mă gândeam… , încep eu cu voce joasă şi-l simt că vrea să-mi zică să vorbesc mai tare, dar se abţine, apucă volanul mai bine şi-şi ascute urechea dreapta. Acuma e pe jumătate elf!

– Sunt tristă. Dar asta nu e un lucru rău. E ca o zi ploioasă. În care stai în casă şi te uiţi cum se scurge ploaia pe fereastră. Şi ştii că-i bună ploaia, pământul are nevoie de ploaie…

– Ce tot zici tu acolo?

Are aceeaşi voce şugubeaţă a lui Tudor şi vrând-nevrând mă surprind zâmbind.

E tuns scurt şi i se vede ceafa acoperită cu zulufi aurii, ca un câmp de grâu numai bun de cosit.

– Ce ploaie acolo, la tine, in Deşert? Nu-mi povesteşti tu cum se inundă Oraşul de fiecare  dată când plouă? La tine nu e bună ploaia. Nu creşte nimic din nisip dacă plouă.

Nu ştiu ce să-i zic. Nu vreau decât s-ajung acasă, teribil am obosit!

Pădurea se întunecă din ce în ce mai tare, pomii sunt tot mai deşi, mai puternici, mai indiferenţi. Las geamul în jos şi aerul tare aproape că mă sufocă. Ştiu c-acum e momentul, îl sărut pe Tudor pe gât şi apăs pe una din benzile metalice.

(…)

Motanul are deschis doar ochiul violet. Îmi urează ceva pe limba lui nerostită. Mă aşez pe scaunul de piele cu spătar sculptat pe care a stat el cu doar câteva clipe înainte. Trag aer în piept şi mă uit la stick-ul de memorie din palma dreaptă. Poate-am să mă duc altă dată să-l caut pe el. Dar nu acum. Acum se termină ziua şi trebuie să pregăteasc ceaiul pentru seară. Ştiu că-i place ceaiul cald şi cu puţin ghimbir. Fără miere!

Seara vine, îşi bea ceaiul şi pleacă fără să zică nici cel puţin un mulţumesc timid. Aşa e ea! M-am obişnuit.

Sting lumânarea şi mă duc să mă culc. Şi-mi doresc să-l visez mergând prin ceaţă.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

POVESTE SCURTĂ

februarie 10, 2013 9 comentarii

1

În aplicaţia de pe Facebook avea o poză… neinteresantă. Un profil fără nimic prea atrăgător. Ochelari de soare ridicaţi pe cap, zâmbeşte strâmb cuiva, sau pur şi simplu. Dar e de-o vârsta cu ea şi e alb. Da, are nişte criterii extrem de rasiale, e conştientă de asta, are foarte puţine şanse să găsească pe cineva aşa cum vrea ea într-un oraş unde albii sunt minoritari. Dar e optimistă!

Îi trimite un ‘bună’, iar el îi răspunde cu numărul lui de telefon şi cu mesajul ‘scrie-mi’!

Ea îi scrie şi hotărăsc să se vadă la o bere într-un bar dintr-un hotel nu departe de blocul ei.

2

Întârzie câteva minute, dar îl recunoaşte din prima. E tare slab, cărunt, dar mult mai plăcut decât în poza de pe Facebook. Se pupă platonic pe obraz şi se aşează la o masă. El trage de o bere, ea comandă un pahar cu vin alb. Vorbesc despre munţi, scufundări, SANCTUM, pisici, Mozart, ce face el aici, ce face ea aici, nimic interesant cu adevărat, dar până la urmă bărbatul ăsta nu-i atinge nici o coardă, şi poate nici ea lui. Sunt doar doi albi trecuţi de prima tinereţe, într-un oraş care promite să-i alieneze pe toţi cei care fac greşeala să vină singuri aici.

3

Îl aşteaptă tot la hotel. El are o pungă în mână. Se ţine după ea. Vorbesc, dar nu ceva care să merite să fie reamintit.

Deschide uşa şi-l pofteşte înăuntru. Din pungă, el scoate o sticlă de vin alb, dar ea se pregătise cu nişte vin roşu.

Se uită la câteva filme, vorbesc, se simte bine cu el. E cald şi plăcut, fără să simtă cu adevărat ceva. Probabil că nici el nu e foarte entuziasmat. Totul e liniştit, ca la carte. Filmele se termină, da, e târziu, hai s-o facă şi pe asta.

În întunericul din dormitor, bărbatul slab şi neinteresant poate fi oricine. El se străduieşte, alcoolul ajută semnificativ, şi finalmente ea se simte bine.

Apoi el pleacă şi ea se culcă, îşi propusese să se scoale devreme a doua zi şi să alerge.

4.

Se simte mult mai bine, mai în largul ei. Îl aşteaptă în rochia ei largă, albastră, sorbind dintr-un pahar cu Johnny Walker.

Lui îi toarnă nişte vin roşu… Sau alb… Nu-şi mai aduce aminte. Nu mai contează. Crede că îl place. El îi spune că-i place la ea. C-o să aibă grijă de motanul ei când o să fie nevoie. Că da, i-ar plăcea să vadă Petra împreună. Şi ea se bucură că n-o să fie singură de Valentine’s Day, deşi îi repugnau dulcegăriile alea!

Se mai uită la un film, ea se dă deşteaptă, deşi i se spusese că bărbaţii nu sunt în mod deosebit interesaţi de cultura cinematografică a unei femei…

Apoi fac dragoste din nou. Şi ştie sigur de data asta că-l place. Că-i e bine cu el. C-ar putea chiar să se îndrăgostească.

Şi-i spune! Că-l place. El îi răspunde cu aceeaşi monedă. Ea se bucură.

5

După 3 zile de tăcere, ea îi scrie un mesaj:

Trebuie să-ţi mărturisesc că mă intrigă tăcerea ta.’

El îi răspunde:

M-am tot găndit zilele astea – nu cred c-ar trebui să ne mai vedem.’

Şi-au trăit fericiţi pân’ la adânci bătrâneţi.

Categorii:Gânduri

LA TRÂNTĂ CU MUZA

ianuarie 17, 2013 7 comentarii

Motto:

Glendoline presupunea că cititorul era la fel de fascinat ca şi ea de propria-i viaţă – cee ce era o greşeală fatală.’ (Charles Bukowski, FEMEI)

După două volume de 50 SHADES OF GREY, relaţiile romantice cu bărbaţii perfecţi (de exemplu antrenorul meu cel gay) păreau la îndemâna oricui, sexul în locuri mai puţin ‘ortodoxe’ (de exemplu în toaleta de la McGettigan’s) se puteau întâmpla oricând şi cu oricine, ca să nu mai vorbesc de ideea care mi se năzărise deunăzi de a da o fugă până-n San Francisco, în mare doar pentru a face dragoste cu un bărbat căruia, după o lună de dulcegării nu chiar atât de greţoase ca ale doamnei James, îi spusesem c-aş vrea să rămânem doar prieteni, că-i prea pasional şi are prea multe bagaje. Şi prea grele.

De fapt, cred că asta mi-o spusesem de fapt mie. Şi din toate relaţiile SM[1] din viaţa mea, cea mai intensă era cea cu mine însămi.

O alta de care-aş vrea să amintesc, şi de data asta mă apropiam mai mult de înţelesul de bază al sintagmei, e cea cu Circuit Factory! Am aproape două luni de când m-am apucat de antrenamente de tip boot camp. Şi-n fiecare seară parcă m-aş duce la o întâlnire cu un bărbat sexy. Da, e şi-un bărbat sexy pe-acolo, doar că emoţiile mele nu au legătură cu el. După ce semnez la recepţie, mi se taie picioarele şi mi se strânge stomacul de parcă s-ar trezi la viaţă toate armatele de fluturi pe care eram convinsă că le-am epuizat. Şi pun pariu că mă şi îmbujorez. Şi toate astea pentru ce? Pentru o oră de alergări, genoflexiuni, flotări, abdomene şi burbees (les connaisseurs savent) de-mi iese inima din piept şi plămânii flutură steaguri albe de capitulare. Dacă nici ăsta nu-i masochism, atunci nu ştiu ce e! Şi parc-am mai spus-o odată, dar ca să fie clar, fluturii n-aveau nimic de-a face cu Domnul Perfect…

– Ia te uită, scrii despre mine!, face el amuzat, citindu-mi peste umăr.

Mă trezisem cu el lângă maşină într-una din seri, se urcase pe locul de lângă şofer şi mă rugase să-l duc până acasă. Ştiam că stă la mine-n cartier, aşa că n-am putut să-l refuz. Bine, că nu l-aş fi refuzat nici dacă stătea în Sharjah[2].

Când am intrat în TECOM, a zis că n-are chef să se ducă acasă şi m-a-ntrebat dacă n-am ceva de băut. Asta a fost duminică seară, dacă-mi aduc bine aminte. De fapt, nici nu mai are importanţă.

Se instalase la mine ca la el acasă şi eram atât de fascinată de el, încât omisesem să-l întreb când are de gând să plece.

Gătea bine, însă, pui cu tot felul de legume, şi nu sforăia.

În rest, dădea apă pe jos când făcea duş, deşi aveam perdea de duş, şi nu se înţelegea deloc cu motanul.

Da, asta părea să fie cea mai SM relaţie de până acum. Viaţa cu Domnul Perfect care, în loc de un sărut înainte de culcare, mă punea să fac nu ştiu câte abdomene, şi până le terminam eu, el dormea de n-avea treabă. Şi eu mă uit la spatele lui perfect, şi la cârlionţii de pe ceafă, îl aştept pe motan să se aşeze confortabil pe burta mea, şi m-apuc să citesc.

Dacă tot mi-am planificat să fac o listă cu relaţiile SM din viaţa mea…

– Ai nişte pete pe obrazul stâng, zice el şi mă atinge uşor lângă nara stângă.

Mă duc la baie să mă uit în oglindă. Da, sunt toată pătată pe faţă şi mă manâncă peste tot.

– E de la crema aia, zic încet, ştiu că nu-l interesează.

Alta. Eu şi scrisul!

Asta îmi trecuse prin cap azi dimineaţă, când închideam uşa să mă duc la birou. Că Muza mea era de-a dreptul o Dominantă – dacă tot mă familiarizasem cu vocabularul. Venea când voia, şi-n ultima vreme din ce în ce mai rar, şi eu n-aveam nici un cuvânt de spus în toată afacerea asta.

Azi de dimineaţă mă hotărâsem să termin relaţia asta SM cu Muza mea. N-are decât să vină când vrea ea. Sau să nu mai vină deloc! Hm, nu, nu cred că asta e o idee prea bună. Ok, să vină! Dar nu mai am de gând să tac. Am şi eu ceva de spus, la urma urmei! Am şi eu dreptul să mai adaug o frază, să caut determinanţi mai puţin coloraţi – are tendinţa să împopoţoneze textele ca pe nişte pomi de Crăciun. Iar lumea vrea acţiune!

– Acţiune? se bagă iar ca musca-n lapte. Hai la alergare!

Mă duc, ce, pot să zic nu?

Poate că toate analogiile astea nu sunt decât consecinţa lecturii ieftine a poveştii domnului Grey. Sincer, nu mă mai ţin nervii să citesc şi volumul trei. Cel puţin nu cât mai dorm în pat cu cel mai frumos bărbat pe care am avut ocazia să-l cunosc în viaţa asta. Ce dacă-i gay? 😀


[1] Sentimentalo-Masochist… ce dac-am citit 50 SHADES OF GREY!!!

[2] Un alt emirat, cam la o sută de kilometri de Dubai

Categorii:Gânduri