Arhiva

Archive for the ‘Gânduri’ Category

Fără…

Pagină după pagină

Surîs după lacrimă

Aer după apă

Totul se destramă

se împrăștie

se dizolvă

particule incomensurabile

săruturi care n-au ajuns niciodată la mine

Dacă mă arunc în

nicăieri…

Te găsesc și pe tine acolo?

Dacă ne scriu cu

aer și surîsuri

pe toate paginile

de apă povestite

în tăcere,

ne vor ajunge

surîsurile

pînă la mine

pînă la tine

departe?

Oare?

Anunțuri
Categorii:Gânduri Etichete:,

MAI POETIC

Mai 7, 2017 2 comentarii

Cînd mi se face dor de tine,

Am învățat să-mi torn un pahar de vînt primăvăratic

Cu două cuburi de gheață –

clinchetul e identic cu cel al unui whisky vechi și bun!

 

Cînd mi-e dor de tine,

Îmi înăbuș căscaturile

Cu o ceapă degerată și niște cireșe cu personalitate:

cine-a mai pomenit ger în Mai?’

 

Mi-e dor de tine chiar acum!

Și mă încăpățînez să-mi analizez motanul,

Să fac o ciorbă de usturoi,

Și să scriu poezii fără noimă.

Altfel ți-aș scrie ție și s-ar nărui Everestul.

Categorii:Gânduri Etichete:,

NECONSOLATUL

(opriți-vă aici dacă n-ați citit originalul lui Ishiguro!)

 

Duminică cu Ishiguro. Scrie frumos!

Un hotel. Un oraș. Nu se știe în ce parte a lumii. Dar povestirea înaintează și cititorul trebuie să se obișnuiască cu ideea că locul și timpul nu sunt importante pentru povestire.

Cînd citesc cum ajunge Ryder la hotel parcă mă văd pe mine ajungînd la hotelul din Timișoara. Un hol lung, cîteva trepte spre recepție, în dreapta un hol întunecos care duce spre toalete și sala de mese la Timișoara, și spre niște săli de conferințe cu pianul la care-ar fi putut repeta Ryder, și mai încolo, cam după sala de mese de la Timișoara, un bar cu tavan înalt prin care parcă se vedea cerul. Nu mai știu dacă chiar așa a scris-o Ishiguro, sau așa am simțit eu. A fost cumva, pentru puțin timp de atfel, singurul moment de respiro de care are parte Ryder pe tot parcursul celor aproape șase sute de pagini.

Și-acum, cînd Hilde Stratmann îl sfătuiește să se ducă în Orașul Vechi, eu tot la Piața Operei mă gîndesc și la toate străduțele pe care am rătăcit în joia aia neploioasă.

Începutul cărții ăsteia, cu impresia că toată lumea știe ce-i cu el mai puțin el însuși, mi-aduce aminte de capitolul de început al romanului La Capătul Lumii și-n Țara aspră a minunilor al lui Murakami. Tot un lift – dar eroul lui Murakami e singur în lift, nu-l bate nimeni la cap, așa ca pe bietul Ryder. Și poate că paralela e forțată și se limitează strict la lift și la senzația de picat din cer, dar a fost amuzant s-o contemplu și s-o pun pe hîrtie!

(…) Nu știu de ce am ajuns să mă identific cu Ryder. Nu cînt la pian, și niciodată n-am fost așteptată cu atîta nerăbdare undeva. Nu e neapărat adevărat, dar nu asta voiam să zic. Toate personajele care au interacționat cu Ryder pînă acum au rostit cam o sută de cuvinte la unul singur spus de Ryder. Și toți își înfloreau discursurile cu politețuri grețoase (aproape) și cu o admirație prefăcută (poate). Ryder – eu și tăcerile mele și dorința mea de a fi lăsată în pace. Am rezonat cumva cu asta…

(…) Nu, Ryder nu semăna cu mine! Sau cu personajul din lift al lui Murakami. Aducea mai degrabă cu profesorul din FEMEIA DUNELOR a lui Kōbō Abe. Sau poate că nu, deși toate tentativele lui de a se odihni, de a-și pune ordine în gînduri, de a fi, toate erau întrerupte de locuitorii orașului ăstuia mort… semăna cu orașul din visele mele. Orașul meu gol, adică. Toate personajele astea enervante care vorbeau într-una două paragrafe, trei, o pagină, două, fără să spună de fapt nimic… Ryder – profesorul, încercînd să doarmă, să urce duna de nisip… Interesant!

(…) Acum ajunsesem să mă întreb retoric dacă Ryder chiar era o victimă, o marionetă tristă, sau nu era pur și simplu un imbecil: o lăsase pe Sophie la film, ca și cum n-ar fi existat, și nu pentru c-ar fi vrut să-i plătească cu aceeași monedă pentru că ea l-a lăsat singur cu fiu-său la cofetărie.

Acum se dusese la contesă în halat și-n papuci de casă. De data asta nu era neapărat vina lui, îl luase Hoffman pe sus fără să-i spună unde merg, dar acum era aici, și nici cel puțin nu se sinchisea de faptul că era caraghios în halatul lui. Asta mă făcuse să concluzionez că era un idiot și nu o victimă a bunului simț și a dorinței de a-i mulțumi pe toți idioții din orașul ăla. Incredibil ce m-atinge lectura romanului ăstuia! Nu pun etichete așa de ușor, cu atît mai puțin unor personaje de roman.

(…) Trebuie să înțeleg că povestea asta n-are nici o noimă. Nu mai trebuie să m-aștept ca Ryder să-și aducă aminte că l-a lăsat pe bietul Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful să facă poze lîngă nu știu ce clădire și-ajunseseră în cîmp… De fapt, de aseară ar fi trebuit să realizez asta, cînd casa contesei, pînă la care Hoffman condusese mult, pe șosele lungi care promiteau să nu se mai termine niciodată, se dovedise în cele din urmă a fi doar unul din restaurantele din hotelul la care era cazat Ryder.

Ishiguro m-a păcălit și de data asta. Așa cum o făcuse și cu SĂ NU MĂ PĂRĂSEȘTI. Cum se transformă copiii de la internat în… (poate nu l-ați citit…Mai bine vă las s-o faceți.)

Dar mă irită teribil lucrurile care n-au nici o noimă! Proza lui poate înțepa, ca un fruct care-și ascunde acele pînă în momentul în care îl iei în mînă; personajele scrijelesc în carne vie prin acțiuni fără absolut nici o logică, parc-ar fi Vladimir sau Estragon din AȘTEPTÎNDU-L PE GODOT. Scriitura lui Ishiguro e ca un drog, mergem mai departe cu Ryder pe dealul ăla, imbecilule, te duceai la nu știu ce clădire! Trezește-te!!!!

(…) L-a lăsat pe Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful. Apoi, în tramvai îi promite Fionei că merge la ea la masă. Acum se-ntîlnise cu Cristoff și se duce cu el la nu știu ce prînz. Și toate celelalte promisiuni pe care le face parcă sunt pietre de moară pe care un cititor grijuliu le cară după el, căci Ryder nu pare să-și facă prea multe griji. Și pietrele astea sunt din ce în ce mai grele. Oare Ishiguro își testează cititorii, să vadă cine rezistă cel mai mult? Eu mă căzneam teribil, dar nu eram încă decisă să renunț. Ba din contră!

(…) Citisem cîteva recenzii pe Goodreads. Deci Ryder visa! Și-atunci toate anomaliile nu mai trebuiau înțelese și explicate. Cel puțin scăpasem de senzația de anxietate și de atitudinea belicoasă pe care încercasem să le ignor fără prea mult succes.

(…) L-am terminat pe NECONSOLAT. Ciudat personaj Ryder ăsta! Se plimbă cu tramvaiul prin orașul ciudat, circular, sferic, ca-ntr-o bulă, așa era orașul acela; și el era în piață, în centrul vechi, și dacă s-ar fi uitat în sus ar fi văzut deasupra capului nu luna, sau cerul plin de stele, ci cupola sălii de concerte și mașinile parcate în jurul ei.

Tramvaiul era ca un fel de hotel cu mic dejun inclus. Ouă prăjite, cîrnați și croissante, și, ca să nu dezamăgească tocmai la sfîrșit, să păstreze acea atemporalitate bizară și enervantă, Ryder se plimbă cu tramvaiul în loc să se ducă la hotel și apoi la aeroport.

Ishiguro e un vrăjitor! Cîntă la un fluier magic și tot felul de senzații, care mai de care mai contradictorii și mai neplăcute, se ivesc din negura în care-ai fi crezut că s-au rătăcit. Sunt acolo, le trebuie doar un fluier magic, sau un scriitor minunat, care să le trezească la viață! Ishiguro e un scriitor minunat! DITO!

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

VIAȚĂ

Ianuarie 6, 2017 Lasă un comentariu

Lacrimi.

Cute încruntate pe frunte tristă

Pauză de nori

Doar Pauză.

Miercurea

Neutralitate între

Marți: trei, Doamne…

Iar Joia,

cumva oglindă

de Vineri

Doar încruntare

și Lacrimi.

Sau

Gropițe în obraji

de panseluțe-inimioare

coborîtoare

pe arătător

Puncte

și

Linii

Un Morse între

Întuneric și Lumină.

Opriri și

Curgeri

Firesc

Natural

– Viață!

FullSizeRender.jpg

(29.11.2016)

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

9 SONGS

Octombrie 23, 2016 Lasă un comentariu

(sau ce bine-i cînd bei Cointreau cu muza)

Lisa n-are țîțe. Și ea se plînge c-ar arăta ca un băiat. Și io m-aș plînge!

Matt filosofează neconvingător în Antarctica și oricît de viguros ar iubi-o pe Lisa, tot neconvingător rămîne și la capitolul ăsta. Și s-a mai mirat că l-a părăsit fata!

9 SONGS m-a păcălit la Cărturești cu următoarea reclamă făcută de THE GUARDIAN (ziar serios, din cîte știu eu… poate-ar trebui să-l mai văd o dată): ‘the most sexually explicit film in the history of British cinema’. Poate dacă mi-ar fi plăcut muzica. Recunosc, nu sunt o fană a rockului britanic actual – cine-a auzit de Black Rebel Motorcycle Club? Pe Led Zep sincer și țîțele Lisei ar fi părut mai mari!

– Ți-am zis, nu?

Înainte să se ducă la baie, dă drumul la combină și pune Simfonia a 7-a de Bruckner. Știu că-i place mai mult cu Furtwängler la pupitru. Dar n-am reușit să găsesc discul pe Amazon, așa că pe moment va trebui să se mulțumească cu Celibidache. Și-am uitat să-i iau Lagavulin din duty free. Sper să nu-și aducă aminte de el. Deși e duminică, îi văd trabucul în buzunarul halatului…

– Ce mi-ai zis?

– C-o să ai parte fie de căței care-și amușină posterioarele, fie de maci care polenizează. Trebuia să mă suni înainte să cumperi DVD-ul, nu după.

Se duce la baie. Ca pentru a evita comentarile mele. Cărora oricum nu aveam de gînd să le dau glas.

Nu l-am mai văzut demult. Mi se pare că i s-a mai adîncit ridul ăla de pe frunte, dar o să mă conving după ce iese de la baie.

Matt o leagă pe Lisa de pat. Îi numără coastele. Da, sunt toate!

– Chiar una-n plus!

Nu l-am auzit cînd a ieșit de la baie.

Își toarnă cafea. Și-și aprinde și trabucul, camera se umple de miros greu de tutun.

E o bucată în adagio-ul ăsta al lui Bruckner care-mi aduce aminte de Wagner. O întorsătură de viori, cum îmi place mie s-o pun în cuvinte, ca un val supărat care șterge toate poveștile de dragoste de pe un țărm uitat de timp.

E în spatele meu și s-a apucat să-mi dezvelească umărul drept. De parc-ar vrea să-mi elibereze fluturele captiv pe pielea ușor bronzată.

Matt o unge pe Lisa cu ulei – sper să miroasă frumos…

Mă ridic, mă duc în dormitor și-mi pun cîteva picături de parfum după lobii urechilor. El mă așteaptă cuminte să mă reașez în fața calculatorului. Îmi dezvelește spatele în întregime și începe să exploreze.

Matt îi desface picioarele cele subțiri ale Lisei. Recunosc, sunt invidioasă, Lisa are un corp minunat! Chiar și fără țîțe!

Își plimbă nasul pe conturul fluturelui de pe umărul drept așa cum numai el știe s-o facă – la cîțiva centimetri depărtare de epidermă, fără să mă atingă, dar aproape cît să-i simt respidația caldă. Viorile cad din nou ca un val greu, de neoprit, Matt e mai îndrăzneț, vîrful limbii lui inspectează adîncimile buricului Lisei.

Aripile fluturelui meu tresar uimite, sufocate în fumul greu pe care îl suflă încet, ca omida din Alice.

– De ce seamană corbul cu o masă de scris?

Lisa are un sex mic…. Iar viorile… El a-nceput să-mi numere vertebrele. Cu vîrful limbii. E cald, cu gust de tutun și mult weltanschauung.

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

VISE

Septembrie 15, 2016 Lasă un comentariu

Azi mi-am adus aminte că am numărat,

minuțios, ca pe niște boabe de orez,

ca pe un milion de secunde și tot atîtea respirații

învățate pe de rost,

repetate,

întipărite pe umeri goi,

plîngăcioși și plini de temperament;

am numărat de la unu la infinit

toate visele cu tine

pe care nu le-am visat.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

SWTFA, J.J. şi cinci trepte de separare

Septembrie 10, 2016 Lasă un comentariu

(text pentru cunoscători de Rita)

 

Intru în restaurant şi cer o masă pe terasă, interiorul mă intimidează cumva, în costumul negru de sport semăn cu un Jedi fără pelerină care şi-a uitat sabia laser acasă. Afară, la fumători, e mai acceptabil. De fapt, e mai puţină lumină. De-aia!

Comand apă rece, frunze cu parmezan, deşi sunt intolerantă la lactate şi la ideea că laptele de vacă e bun şi pentru altcineva decît pentru un viţeluş, şi un pahar cu vin alb.

Îmi activez bula de invizibilitate, adică îmi pun căştile, dau drumul la muzică, deschid cartea şi încep să citesc.

Majoritatea oamenilor nu sunt consecvenţi în acţiunile lor. În anumite circumstanţe, o persoană poate acţiona inteligent, iar în altele ca un neajutorat.Singura excepţie importantă de la această regulă o constituie imbecilii, care sunt puternic înclinaţi să acţioneze în acelaşi mod, indiferent de situaţie.’

(Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilităţii umane)

Nu am răbdare să citesc prea mult, şi uneori chiar am nevoie de ambele mîini, frunzele astea nu vor să stea cuminţi în furculiţă.

La două mese în faţa mea, un tip în şlapi, cu un tricou şleampăt, pantaloni scurţi şi o chică gălbuie, lipită de cap. Nimic spectaculos, nu are nimic din ce m-ar putea interesa la un bărbat. La o primă vedere, cel puţin. Dar e singur, şi nu ştiu dacă sunt cele două guri de vin băute, sau cei trei kilometri pe care-i făcusem prin căldura de-afară, dar îi fac semn să vină la masa mea. Nu pare să-l mire invitaţia, îi spune ceva ospătăriţei şi vine spre mine. Îmi scot căştile şi-i întind mîna, prezentîndu-mă. Îmi zice şi el cum îl cheamă, îmi strînge mîna şi se aşează în faţa mea.

– E bun vinul alb?

Are o voce caldă, plăcută, cu rezonanţe de secrete şoptite într-o fîntînă fără fund.

– Aşa şi-aşa. E rece.

Se mai uită prin meniu pentru o clipă, apoi decide:

– O să iau unul roşu.

E probabil mulţumit de alegere, pentru că zîmbeşte liniştit.

Vine ospătăriţa să-i ia comanda, timp în care eu mai alerg cîteva frunze prin farfurie.

– Pot să iau o măslină?

Îi fac semn că da. O mănîncă tacticos, şi pune sîmburele pe farfurioara din dreapta.

– E bună!

Nu vreau să-mi pară rău că l-am invitat să mi se alăture, simt că poate să-mi spună ceva nou. Simt că e una dintre cele şase persoane care mă leagă de orice altă persoană de pe pămînt. Asta era din SIX DEGREES OF SEPARATION (the movie).

I read somewhere that everybody on this planet is separated by only six other people. Six degrees of separation between us and everyone else on this planet. The President of the United States, a gondolier in Venice, just fill in the names. I find it extremely comforting that we’re so close. I also find it like Chinese water torture, that we’re so close because you have to find the right six people to make the right connection… I am bound, you are bound to everyone on this planet by a trail of six people.’

Îi vin şi lui brînza şi nucile şi frunzele. Observ că nici el n-a comandat carne şi asta mă bucură cumva.

– Nu, nu sunt vegetarian, zise el uitîndu-se în farfurie.

Nu ştiu dacă mă simt nelalocul meu pentru că el pare să-mi fi citit gîndurile, sau pentru că se simte mai comfortabil vorbind cu o nucă decît cu mine.

Îşi ridică ochii din farfurie, puţin dramatic, dac-ar fi avut genele date cu rimel pun rămăşag că şi le-ar fi bătut repede de cîteva ori, şi chiar nu-mi aduc aminte care divă îşi bate genele mai mult sau mai puţin dramatic, nu ştiu de ce mă gîndesc la asta acum.

– Şi nu, nu sunt una din cele şase persoane care să te lege de… J.J. Abrams… Par example!

– În ce fel să mă lege? Genetic?

Ăsta e un gînd care nu-mi place! Auzi, unchiul J.J.!

(nu, nu mă mir că-mi citeşte gîndurile, cred că dac-aş fi puţin mai atentă i le-aş auzi şi eu pe-ale lui…. Ce face?! Rezolvă ecuaţii în gînd?)

– Nu sunt ecuaţii, e formula lui Watts şi Strogatz vis-à-vis de cele şase grade de separare. Vrei o nucă?

O nucă pentru o măslină. Pare un troc cinstit, aşa c-o iau.

Mă concentrez, dar nu-i mai aud nici un gînd. S-a transformat într-o Rey sigură pe forţa personală, iar eu sunt ca un Kylo Ren care trebuie să se resemneze, deşi varianta frustrării deslănţuite ar fi fost mai eliberatoare. Dar parc-am menţionat chiar la început că mi-am uitat sabia laser acasă.

– Nu auzi nimic pentru că nu mă mai gîndesc la nimic.

Fundul fîntînii cel inexistent se umple de vorbele lui monotone.

– La tine, însă, e tare gălăgie. Ar trebui să faci puţină ordine acolo. Mai trimite-le la plimbare, mai stinge-le lumina, dă cu ele de pămînt. Ştii ce zic.

Da, ştiu!

– Cum e? Să fie linişte, adică?, îl întreb sorbind ultima înghiţitură de vin şi făcîndu-i semn fetei să-mi mai aducă un pahar.

Lasă tacîmurile pe masă şi se uită la mine. Are ochii verzi, pătaţi cu bucăţele de ciocolată.

Zîmbeşte. M-a auzit. Şi pun pariu că nu-i place ciocolata!

– E bine. Zic eu. E ca pe fundul oceanului. Ai făcut vreodată scufundări? Sau ca pe Lună. Deşi asta n-o pot confirma, n-am ajuns încă acolo.

Nu ştiu dacă glumeşte, dar cred că Saturn ar fi mai interesant decît Luna.

– La cum bate vîntul acolo, nu cred că-i prea linişte.

Sunt tentată să verific pe Google cît de tare bate vîntul pe Saturn, dar îl cred pe cuvînt. Încerc să fac linişte.

Bărbatul din faţa mea continuă să mănînce tacticos, cred că-i place şi vinul. Al meu e în continuare insipid. Şi rece. Ştiu acum că nu e dispus să-mi spună nimic nou şi nici nu e prea chipeş, aşa că apăs, cumva, pe un buton de ‘rewind’ şi sunt din nou singură, alergînd frunze prin farfurie, iar el e la două mese mai departe, căutînd un loc unde să se aşeze.

Termin de mîncat, cer nota şi sunt tentată, cînd trec pe lîngă el, fie să-i urez poftă bună, fie să mă plîng cît e de plictisitor. Nu mă pot hotărî, aşa că ies, salutată de un ospătar care-mi deschide uşa. Mă gîndesc c-ar fi fost, totuşi, fain să-l invit la masa mea. Sau să-l salut cumva la plecare, să sparg convenţiile nesănătoase că nu poţi să iei cina cu un necunoscut. Data viitoare!