Arhiva

Archive for the ‘Jurnal de bord’ Category

Cum mi-am petrecut vacanța

August 6, 2017 2 comentarii

În față, o bucată de hîrtie trece în siguranță strada. Cu vreo cîțiva kilometri în urmă, un iepuraș n-a fost atît de norocos.

Cîinele sforăie pe canapea. Parcă s-ar opinti să sape o groapă, într-o zi călduroasă, plină de muște cu personalitate și cu un nivel ridicat de OCD (ău-si-di, da? Pentru că atunci cînd jonglezi cu Rom-Engleza cam 20 – 80, tulburarea obsesiv compulsivă sună aproape nefiresc – voiam să folosesc o comparație haioasă; textele mele, indiferent de natura lor, sunt pline de ironii mai mult sau mai puțin… și-aici v-aș ruga să folosiți orice determinant vă vine la-ndemînă).

După gard, vîrfuri de porumb verde-crud. Din porumb, turla bisericii proiectîndu-se pe cocoloașe de nori albi. Totul pe un fundal de un albastru ireal – apropo de clișee (prietenii știu de ce).

biserica si porumb.jpg

Cîinele nu mai sforăie. A terminat groapa. Și muștele s-au dus la culcare.

În vara asta, România s-a văzut în bucăți de puzzle, printre strănuturi și nas înfundat. Cu ploi timide și apusuri familiare, bere și trandafiri în nuanțe de dessous-uri rămase sub rochii negre, infinituri de nuanțe de verde ghicite prin geamul murdar al unui tren leneș, atît de leneș cît să-mi dea cu tifla pentru că-mi exprimasem dorința de a mai merge cu trenul. Străbăteam munții de patru ori pe an în drum spre vacanțele de la bunici acum o sută de ani (parcă), și mă uita Dumnezeu lipită de geam. Munții nu s-au schimbat, trenul e la fel de neconvingător că suntem în 2017, parcă m-aș fi întors în timp, dar bunicii mei sunt morți și moralul e oarecum la pămînt, dar nu vreau să stric textul ăsta cu totul.

Azi e Sfîntul Ilie și mama încerca să-l convingă pe tata, în timp ce așteptam trenul, ca să uite că iar plec, și c-o doare și plînge, că sigur o să plouă. Ce dacă sunt 30 de grade și șanse de ploaie 0% (confirm aplicației meteo de pe telefon), Ilie n-o să lase să-i treacă ziua fără cîteva fulgere și tunete. Ar fi fost ceva șanse de ploaie pe la Azuga, dar am trecut acum, n-o să-i pot confirma mamei c-a avut dreptate.

Mă gîndisem la un moment dat cum ar fi să mă întorc. În România. De tot. A fost un moment scurt. Ca și cum n-ar fi fost.

Cartea lui Exharhu (Fericirea e un ac de siguranță) e teribil de tristă. Adevărată, și prin asta tristă.    Parcă-ți vine să cauți un buton să te-ntorci în copilărie, cînd bunica ne făcea felii de pîine cu unt și salam, și un ou fiert tare, și pîinea era gustoasă, cu coaja groasă și frumos colorată într-un maro de lemn sănătos; și apă și un măr, să mîncăm în tren. În trenul de azi mai trecea din cînd în cînd un domn supraponderal cu o tavă rotundă pe care își țineau echilibrul cîteva pahare din plastic cu cafea și trei cutii cu Pepsi. Eu aș fi vrut niște apă, dar nu aveam timp să-l întreb nimic, căci trecea repede, fără să apuce cineva să-i comande ceva. De parc-ar fi fost un concurs: mă prinzi, îți dau o cafea! Pe care o plătești! Dac-a mai rămas ceva în pahar!

Mai avem puțin și ajungem la Ploiești. Munții au rămas undeva în spate, deja mi-e dor de ei!

Azi dimineață m-am trezit mai devreme. Pe geam, grădina mamei era inundată de o lumină clară care înnebunea vrăbiile. Nu se-auzeau decît ele și cîte-o găină mirată. Din cînd în cînd; de parc-ar fi așteptat să le vină vreo mirare ca să cotcodăcească. Mă gîndeam că și legumele trebuie că zic ceva uneori. Se miră de ceva, se bucură de lumină, își contemplă creșterea. Verzele de pe ultimul rînd nu bănuiau c-o s-ajungă în cuptor. Probabil că dac-ar fi știut s-ar fi manifestat mai gălăgios. Pentru cine are urechi s-audă!

Ploiești. Am reminiscențe vagi legate de cei trei ani în care am locuit în Ploiești. Dar     mi-aduc foarte bine aminte că la Ploiești am văzut Războiul Stelelor și Imperiul Contraatacă. Și mă suiam în niște molizi din fața blocului și-l căutam pe Luke Skywalker. Cred că-l și găseam.

Cu o întîrziere de patruzeci și cinci de minute, dar cu toate vagoanele, am ajuns în gara din București.   N-am timp să fac o analiză aprofundată dacă s-a schimbat ceva, mie mi se pare că nu, fac slalom grăbită printre oameni gri cu bagaje prăfuite, și după alte douăzeci și cinci de minute cu metroul, ajung în Dristor. Sunt cam șapte, opt minute de mers pe jos de la metrou pînă la frate-meu, și e cald, și eu mă încăpățînez să nu-mi scot sacoul, și-am făcut drumul ăsta de milioane și milioane de ori, întorcîndu-mă de la școală, sau de la birou, sau de la vreo întîlnire, sau de la teatru, sau după o seară cu multe licori… Timpul și memoria sunt două coordonate înșelătoare. Și deși nu înțeleg în întregime Principiul Holografic… nu mai știu ce-am vrut să spun! Ba! O vară așa cum vă doriți! 🙂

Anunțuri
Categorii:Jurnal de bord Etichete:, , , ,

Timișoara

Octombrie 22, 2016 Lasă un comentariu

(text în care muza-i o neserioasă și OCD-u-și bagă nasu’ unde nu-i fierbe oala)

Timișoara e rece și udă. Așa cum nu-mi place mie.

Și hotelul e simplu și prăfuit și ucigător de vise.

Și… Mda, cam atîta pot să spun rău despre Timișoara. La urma urmei, de frig te poți apăra cu un pulovăr gros – pe care eu nu l-am avut, ploaia se rezolvă cu umbrela – pe asta am adus-o din Dubai, și e neagră și simplă, s-a integrat ușor printre suratele ei bănățene. Și restul cu Irish Coffee, băută pe terasa de la Symphony Café. Dulce, cu bobul de cafea de pe moțul de frișcă semănînd cu un sfîrc întărit de frig și așteptare. Îmi plăcea să-l sparg între măsele în timp ce mă uitam cum plouă. Imaginea cu sfîrcul dispărea automat cînd ajungeam în camera de hotel.

Vizita la Timișoara a fost decisă într-o seară umedă, pe balconul Irinei, unde-mi petreceam ultimele seri în Deșert alături de o bună prietenă. Genul de soul-mate care apare rar într-o viață de om. Alături de care cuvintele capătă obrăznicia jurnaliștilor de scandal. Sau aparenta încremenire a filosofilor greci. Iar licorile bahice alunecă pe gît cu delicatețea unui dansator de flamenco. Am cumpărat biletele de avion pe loc. Iubesc deciziile spontane și duse pînă la capăt. Căci iată-ne la Timișoara, zgribulindu-ne pe terasa de la Symphony Café. Ea-și așteaptă prietena pentru care venise la Timișoara, eu urmează să mă văd cu Edith să mergem la o degustare de bere. Trebuie să recunosc că nu prea aveam chef de bere. Și pentru că sunt intolerantă la drojdie, și pentru că e frig și berea nu merge pe ploaie, și pentru că s-a-nnoptat și visez la patul ăla de hotel ucigător de sfîrcuri…

Mă duc pînă la urmă. Iar experiența de la Vinilotecă se poate încadra în acele cîteva rare momente în care te simți viu.

Viniloteca e un loc de petrecanie din Timișoara care n-ar trebui ratat. Zic eu. Și mai multă reclamă n-o să-i fac, sunt sigură că-i plin netu’.

E plin de viniluri și muzica e parte integrantă a încăperii, nu, nu vine din picupul nou care contrastează cumva cu tonul de vintage al localului. Vine din pereți, din discurile cu coperți obosite, din rafturile simple cu sticle prăfuite, simți că-ți lipsește o pensulă cu care să le cureți, ca pe niște relicve cu multe, multe povești. Mie mi-e frig și mă simt un pic nelalocul meu. Îmi închipuisem un loc mai mare, cu lumină obscură, în care să mă pot ascunde. Dar nu, locul e destul de mic, sunt puține mese, le așezăm una în prelungirea alteia, facem o masă lungă, lipsesc sfeșnicele, menestrelii și purcelul rumenindu-se la foc molcom (da, sunt vegetariană, dar pentru tablou nu se poate să lipsească purcelul).

Masa cea mare se umple de copii frumoși, lui Florian pare să-i lipsească surful, atît e de blond și de luminos. Corina zîmbește șăgalnic pe sub breton și-mi scrie pe PUNK REQUIEM-u’ lui Goran Mrakic remember my face. Sincer, nu cred că era nevoie, n-ai cum să-i uiți zîmbetul și mărgelele. Regina e o altă apariție de poveste. Are niște cercei mari, îi lipsesc fustele roșii și-ar fi putut să ne delecteze cu niște dansuri nebune – sunt sigură că găsea Emil ceva pe măsură. Emil e amfitrionul. Și lui îi lipsesc șuba și paloșul. Nu, nu mă uit la GAME OF THRONES, dar e prea plin internetul de John Snow, iar Emil nu seaman fizic cu Kit Harington, dar dacă tot suntem la o curte medievală originală, de ce nu? În fața mea, Iosif se duce să-l ajute pe Emil s-aleagă berile.

Încep să vină berile. Și sunt de poveste!

Pe prima o cheamă ARROGANT BASTARD. E un ale. Ale-u’ (pentru mine și alți necunoscători) e a type of beer brewed using a warm fermentation method, resulting in a sweet, full-bodied and fruity taste (de la Wikipedia citire). Bastard-ul ăsta miroase-a brînză puturoasă cînd îți bagi nasul în pahar. Și-odată ce  licoarea-ți atinge buzele te pierzi în curcubeul aromelor berii ăsteia (știu că-i furată de la Skitles, sue me!). Multe, nenumărate, n-ai timp să-ți dai seama ce fruct e ăla, sau dacă e chiar fruct. E greu cînd nu-ți găsești cuvintele, și la un moment dat renunț la jocul ăsta obositor, savurez berea, Iosif îmi dă ochelarii lui ca să citesc pe spatele cutiei, ‘this is an aggressive beer’. Cred că mă opresc după ‘it will give you more sex appeal’, e clar psihologie inversă, ceva de genul n-ai curaj să-ți bagi degetele în priză, și… Berea e bună. Atît de bună, încît tot ce i-a urmat n-au mai fost decît variațiuni pe aceeași temă, și de ce-ai mai bea un lager (a type of beer that is conditioned at low temperatures, normally at the brewery) după un ale? La un moment dat berile n-au mai contat. Am început să răsfoiesc vinilurile, am găsit vreo cîteva cu Pink Floyd, și nu m-am gîndit că aș fi putut să cer s-ascultăm Pink Floyd. Ar fi fost fain!

Viniloteca ar fi refugiul meu pentru scris dac-aș locui în Timișoara. Mi-aș lua un Arrogant Bastard, l-aș ruga pe Emil să-mi pună niște Pink Floyd și poate-aș reuși să-mi păcălesc muza asta că pot scrie și fără ea!

Categorii:Jurnal de bord Etichete:, ,

VARA CU ARTE ȘI ORHIDEE MURIBUNDE…

Iulie 26, 2015 3 comentarii

Vara e liniştită, călduroasă, suportabilă. Deşi eu tot simt aştept mă mir că vine iarna (tricul ăsta cu o înşiruire fără semne de punctuaţie am învăţat-o de la Rushdie şi-ale lui Versete Satanice care-mi colorează înspăimîntă neliniştesc serile, c-atunci citesc, înainte să adorm). Se termină anul. Ca să înceapă altul!

Şi dacă mîine, din senin, ar începe să ningă?, mă-ntrebasem eu azi în drum spre birou. Pentru mine n-ar fi nimic surprinzător, de parcă-mi vine Crăciunul, nu vacanţa de vară. Dar cum aş putea să-i fac pe ceilalţi să mă creadă că eu am ştiut? Nu c-o să ningă în deşert, dar că vine iarna. În Iulie.

(…)

Momentele mele de tăcere miroseau a tutun de pipă cu aromă de cireşe, se unduiau concupiscent în ritmuri de Buddha Bar, mişcîndu-şi şoldurile periculos de provocator pentru paharul de bere care aşteaptă să fie golit cu pasiunea cu care te fascinează bătaia unei aripi de fluture, rulată cu încetinitorul…

Dezvoltasem o relaţie interesantă cu orhideea de la IKEA (în momentul în care transcriu textul ăsta, biata orhidee nu mai are nici o floare, şi se pregăteşte să mai piardă o frunză… N-am noroc cu plantele de la IKEA!) Uitasem în vreo cîteva dimineţi să-i urez de răsărit de soare şi nici seara nu-mi făcusem un obicei să fiu responsabilă pentru visele ei plăcute. Dar cînd o udam, cocoţată pe scăunel, ca şi cum aş fi urcat nişte trepte acoperite cu mătase grea către tronul reginei, nu uitam niciodată s-o complimentez, atingîndu-i delicat petalele superbe şi frunzele groase, ca de aloe.

În primele zile o rugasem să nu moară, nu prea aveam noroc cu plantele de la IKEA (am mai zis asta o dată!). Dar simţeam cumva că orhideea asta era ca o femeie puternică, cochetă şi rezistentă. O Regină!

(…)

image1

Patricia Petibon era o soprană care cînta muzică barocă, se pare că Hendel îi plăcea tare mult. O roşcată focoasă, îmbrăcată în roşu pe scenă, fardată în tonuri de toamnă rece, dar înveşmîntată  în alb şi fără buze roşii în interviul în care povesteşte despre adîncimile vocii umane, ale sufletului rănit; era două femei într-una! Atît de diferită! Aproape de nerecunoscut, vocea adîncă, roşie, barocă… Vocea de la limita adevărului, cum se mărturisise ea  sfioasă, albă…

Minunat concert! Am prins-o în cîteva ipostaze extraordinar de expresive, disperare, melancolia despre care vorbise în interviu, străvezie, de parc-atunci s-ar fi întors din adîncimile cele mai adînci ale sufletului, unde găsise vocea roşie… Şi bucata se terminase, şi ea clipise de vreo cîteva ori înainte să zîmbească şi să mulţumească pentru aplauze şi ovaţii, ca şi cum atunci s-ar fi întors de jos…

Rarele evadări pe care mi le oferea ARTE erau nesperate guri de aer pur, ca de vîrf de munte, ca excursia de la Piatra Arsă pe care mi-o aduc aminte în cele mai mici detalii, zăpada, ceaţa, răsăritul, cîinii, libertatea pe care numai muntele ţi-o dă. Eu, pe vîrful ăla de munte, nu eram eu, luptîndu-mă cu nisipul. Şi nici eu, după ce-o să plec din Deşertul ăsta.

Categorii:Jurnal de bord Etichete:, ,

TEXT DE SPART GHEAŢA

Februarie 26, 2015 7 comentarii

Irina-mi scrisese că n-ar trebui să-mi irosesc talentul. Că sunt mulţi cei cărora le-ar plăcea să poată scrie, şi eu, nerecunoscătoarea (determinantul meu, nu al Irinei), n-o fac. (pauză de motan culcuşit pe caiet)

Susu pe diary

Uite, de-aia nu scriu eu!
Nu, nu de-aia!
Realizam, fără nici un determinant de data asta, că mă complăceam prea mult într-o… Hm, cum să-i zic? Vezi, Irina? Nu-mi mai găsesc cuvintele, am uitat să întorc frazele din condei, m-au abandonat metaforele şi toţi determinanţii îşi exhibează provocatori părţile dorsale, într-o zeflemea generală, atât de potrivită cu garda lăsată atât de jos încât îşi trăgea trena prin noroi… Gardă cu trenă? Nu, trena era din rochia însângerată a doamnei Price, din HOUSE ON HAUNTED HILL. Camera de filmat se ţinea după ea ca un căţel hămesit. Şi nu era o rochie, era un fel de capot lung, dintr-un material verde şi greu, cădea în falduri semeţe chiar şi-aşa, târâte prin noroiul din beciurile azilului de nebuni! (cu asemenea filme, despe ce să scriu şi eu?!)
Revenind la scriitura mea, săraca, şchiopătând ca…. Paralela cu ţăranii din pictura lui Băncilă era degradantă pentru ei. Scriitura mea seamănă mai mult cu o piţipoancă afectată căreia i s-a rupt tocul de la săndăluţă în Mall-ul din Titan (nu ştiu de ce neapărat acolo, poate că-i mai aproape de Casă…)
Lectura lui Gracq tradus de Naum mă trimitea încă urgent la culcare după două, trei fraze pe care trebuia să le citesc de vreo două, trei ori, cu fiecare cuvânt întrupat în mlaştinile Syrtelor, sau în fortăreaţa Amiralităţii… Trebuia să fac un efort să vizualizez locurile acelea, să-l văd pe Aldo cocoţat pe tun – nu, Aldo nu era un pantof cu toc, ci un tânăr puţin nevrotic şi solitar – aşa, ca mine! Mai fac un efort şi inspir cu nesaţ ploaia întunecată, mirosind a pământ reavăn şi nu a ceapă – parol, aerul rece şi matinal al Dubaiului din zona Tecom miroasea a ceapă! Şi eu trebuia să mă duc la birou!

Mda… Nu ştiu de ce găsisem că rândurile astea îşi puteau găsi loc pe blog…
Nu, o să le pun acolo, pentru că gheaţa trebuia cumva spartă! Chiar şi cu un text patetic.

Categorii:Jurnal de bord Etichete:

Text necenzurat sau de ce ar trebui Murakami să scrie o carte despre mine

Octombrie 26, 2014 Lasă un comentariu

Știu că Monica N. iar o să zică ceva de textul ăsta, că n-are cap și coadă, și tot așa.
Și Dragoș o să se lege iar de cantitatea neinspirată de neologisme sau cuvinte pentru care trebuie să deschidă DEX-ul.
Fabiolei o să-i placă oricum, ea mă citește cu pasiune și-mi trimite niște feedback-uri demne de premiul Nobel – săr’mâna, Meine Liebe!
Monica C. o să se abțină să-i dea Like pe Facebook pentru că iar o să povestesc de țigările mele cu gust de cireșe.
Și-o să-ncerc să nu mai cenzurez de data asta, că-n fond Cami are dreptate, trebuie să fiu originală și spontană, ca-n corespondența cu Peter. (ca-n co… se consideră cacofonie?)
Azi noapte am terminat ultimul roman al lui Murakami. Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii lui de pelerinaj. Mi-am pus un disc fain scris de Cristi acum o sută de ani, și am citit – cu pauzele de rigoare pentru verificarea Facebook-ului, Twitter-ului, Instagram-ului și a mail-ului personal (aștept răspuns de la Peter și de la Yoshi) – peste două sute de pagini. Muzica a fost extraordinară, Facebook-ul e plictisitor, pe Twitter mai schimb idei interesante cu prietena mea din Turcia, fostă profesoară universitară, Instagram-ul e colorat (inițial am vrut să mă plâng că nu găsesc determinant pentru el – asta e o tentativă de cenzură sau ce?), și Murakami e… Murakami. Da, uneori e plictisitor, cu personajele lui deprimante, cu ce mănâncă, și ce beau, și ce muzică clasică ascultă, și cum se plimbă și stau în cafenele și se uită pe geam, la alți oameni, și se gândesc ce vieți plictisitoare au, și cum nu-i iubește nimeni, dar tot și-o trag cu câte-o tipă tare (scuzați vulgaritățile, dar ăsta e un text necenzurat, remember?), și până la urmă totul se termină cu bine… Deși, mie bunul simț îmi spune că Sara n-o să rămână cu Tsukuru, și mi-ar plăcea să-i pot scrie lui Haruki, să-l întreb. Și dacă mi-ar răspunde l-aș provoca să scrie o carte despre viața mea! E-adevărat, eu nu gătesc prea mult, muzică clasică n-ascult decât atunci când mi se face tare dor de Concertul pentru vioară și orchestră, Opus 61, de Beethoven, de ieșit nu prea ies, și-aici nu prea sunt cafenele cu vedere la stradă, iar sex… Hm, ok, e text necenzurat, dar despre funie în casa spânzuratului nu vreau să vorbesc. Chiar dacă săpunul are miros de lavandă! 😛
Mă trezisem târziu azi. Mă dusesem până jos la cafenea și-mi luasem un Latte cu sirop de alune. Era Dumincă și aveam liber. Cu ocazia Noului An Islamic! Păi, la mulți ani, nu? Nu-mi propuneam să sărbătoresc! Ba, de fapt o făceam așa cum îmi plăcea mie – muzică faină, tentativă de scriitură, poate o carte nouă mai încolo – vreau ceva ușurel după Murakami și înainte de Andrew Solomon. Sunt sigură că DEMONUL AMIEZII n-o să fie ceva ușor de digerat! Până atunci, însă, textele insipide sunt acceptabile, și rămâne valabilă dilema, eu ce mănânc la prânz? De-atâtea ori mă încurajasem să mă duc să mănânc singură. Și Carrie Bradshow o făcuse. Și personajele lui Murakami o făceau. Și erau teribil de interesante în superioritatea lor solitară! Nu?
Eu o pățisem săptămâna trecută. Nu fusese ceva planificat. Vorbisem cu Juha să ne vedem în Madinat Jumeirah pentru prânz. Juha e un programator finlandez, care face jocuri pentru tablete și smartphone-uri, se plimbă prin Asia după cum bate vântul, adică o săptămână în Japonia, hai și până-n Thailanda, da’ aici nu-mi place că internetul e prea slow, hai mai bine în Hong Kong… Fain! Mi-ar plăcea și mie să mă pot duce mâine pănă la Tokyo, să mă dau cu shinkansen-ul și să mă întorc înapoi.
’Știi ce poți face cu cărțile? Le vinzi pe Amazon și după aia le cumperi tot tu în România. Și nu te mai doare capul cât ai plăti pentru transport! Se ocupă ei de tot!’
Mda, uite, la asta nu m-am gândit!
Deci mă fac frumoasă, atâta cât îmi iese în ultima vreme, ajung în Medinat Jumeirah cu câteva minute înainte de ora 1, găsesc ușor loc de parcare, până la urmă parcarea cu plată n-a fost chiar o idee proastă, îi scriu lui Juha că ne vedem la Starbucks, mă întrețin căteva minute cu Dima care era și el pe-acolo, și mă pun pe o băncuță să-l aștept pe Juha. Care nu mai vine, eu nu mai am putere să mă supăr pe el, îi scriu doar un ’ar fi fost frumos dacă mi-ai fi trimis un simplu ”îmi pare rău, nu mai pot ajunge” ’, concluzionez c-am îmbătrânit și m-am înțelepțit, și decid să mă duc să mănânc singură la Noodle House. Îmi pare doar rău că n-am o carte cu mine. Lângă mine se așează tot o tipă singură, și pentru o clipă mă gândesc ce fain ar fi să fiu spontană și să mă bag în seamă cu ea, și să mâncăm împreună și să ne spunem povești faine… Numai că mi-am lăsat spontaneitatea acasă și bine-am făcut, pentru că după puțin timp apare un tip care se pune la masă cu ea. E îmbrăcat la costum, fără cravata, pantofi impecabili, ușor blondiu, după primul schimb de cuvinte concluzionez că e poate a doua sau a treia oară când se văd, și eu nu-mi pot scoate din minte că tipul ăsta e Juha. Are aceeași voce impresionantă, un accent nordic, și costumul și pantofii m-au impresionat și pe mine acum câteva luni când l-am văzut pentru prima oară și ultima oară. Mă trezesc compleșită de o paletă întreagă de sentimente contradictorii. Chiar așa de ghinionistă să fiu? Arăt clar mai bine decât tipa de lângă mine. Dar mai știi ce alte calități are? Să-i zic ceva? Continui să trag cu coada ochiului la el în timp ce-mi sorb ceaiul de iasomie. La un moment dat, el scoate telefonul, butonează ceva și-l pune la ureche. În momentul ăla, sună telefonul meu. Mă uit la numele lui Juha de pe ecranul telefonului, apoi la tipul de la masa vecină pe care-l confund eu cu Juha, răspund, apelul se întrerupe, iar Juha de la masa vecină pune telefonul pe masă. În momentul ăla sunt sigură! Mă gândesc pentru o clipă să-l sun înapoi, dar parcă tocmai concluzionasem că sunt bătrână și înțeleaptă.
Îmi termin ceaiul și chiar când dau să mă ridic, sună din nou telefonul. De data asta, Juha e doar pe ecranul telefonului meu, tipul de la masa de alături își mănâncă tacticos tăiețeii.
Juha se scuză delicios, a lucrat până târziu, n-a putut să se scoale, mă scoate mâine la prânz unde vreau eu.
Începusem, de fapt, prin a-mi face curaj să ies să mănânc singură. Asta o să și fac!
Și-am depășit și-o mie de cuvinte și simt eu că l-aș convinge pe Murakami să scrie o carte despre mine. Poate mă combină și pe mine cu un tip fain! 😉

La mulţi ani, Dragoş, sau oamenii nu se schimbă

Octombrie 11, 2014 3 comentarii

Astăzi îi mărturisisem lui Dragoş că mi-e dor să mă simt din nou vie. Vie ca anul trecut când îmi sfârâiau călcâiele după D, care era musculos şi transpira de zor, teribil de concupiscent, la Circuit Factory, şi mă destrăbălam intelectual, povestind ore întregi cu J. De masochismul neuronal cu C nu i-am mai povestit, că era ziua lui, şi nu era să i-o stric. Îi dădusem după aia să miroasă parfumul pe care l-am cumpărat vineri cu Miha de la nişte indieni care sigur ne trăseseră în piept, aşa visasem eu, dar nu mai conta. Lichidul uleios era cea mai aţâţătoare aromă pe care-o mirosisem eu în ultima vreme. Probabil că mai fuseseră şi altele, dar nu mi le mai aduceam aminte. Aşa cum nu-mi mai aduceam aminte teribil de multe lucruri. Despre ce vorbisem eu patru ani cu L? Trebuie să ne fi spus ceva. Ceva care să ne placă amândurora. Ştiu că citeam DILEMA împreună.

Mă temeam că nu voi mai putea regăsi nicicând uşurătatea de a mă îndrăgosti. De a lăsa lucrurile să curgă firesc, şi dragostea să urmeze natural, ca apa la robinet.

Deşi mai era mai mult de o săptămână până la ziua mea, cadourile începuseră deja să curgă. Joi seara îl revăzusem pe Patrick Bruel pe care nu-l mai ascultasem de fix 18 ani – danke, Meine Liebe! Omul era neschimbat, şi-a chansonat acolo pe scenă de-au valsat spectatorii.

Apoi primisem cadou – săr’mâna, Irina!, fără nici o legătură cu ziua mea, un iMac delicios, care trona regal pe biroul meu cel nou. Şi la care visam să scriu mult şi bine. Nu mult şi bine. Mult. Şi bine!

Timpul trecuse, zilele păreau că sunt la proba de viteză, care se termină prima, care azi se transformă mai repede în mâine, fără să lase nici o urmă, nici o amintire, de parcă nici n-ar fi fost.

Mă abonasem de-a lungul timpului la o mulţime de newsletters şi blog-uri. Am renunţat, apoi, la multe. Unul care însă îmi place mult, e cel al lui Leo Babauta. Omul ăsta parcă ştie ce-mi trebuie, că postează câte ceva exact atunci când trebuie. Ultima scriitură se cheamă simplu, THE BIGGEST REASONS YOU HAVEN’T CHANGED YOUR HABBITS. Asta mă întreb şi eu de vreo doi-trei ani încoace. Când o să, şi-o să, şi-o să?…

Pe de altă parte, am anumite apucături pe care nu ţin morţiş să le schimb.

DILEMA din weekend, de exemplu. Am plătit o căruţă de bani ca să primesc revista tipărită în Deşert, dar pentru mine nu e plăcere mai mare decât o cafea matinală, mai nou din nou ţigări, musai dulci şi ucigătoare de plămâni, şi nelipsita rubrică CU OCHII-N 3,14. Numărul pe care-l răsfoiesc zilele astea este unul mai vechi, despre superstiţii. Una-mi dăduse de gândit: ‘Când o fată mare pleacă de acasă, ca să nu se îndrăgostească, mama cerne sare în urma ei sau îi coase sare şi pâine în tivul rochiei’. S-o-ntreb pe mama? Mai bine nu! Pentru că deşi mare-le ăla e interpretabil, mama nu prea foloseşte sare la gătit şi eu nu port rochii. Deci trebuie să fie o superstiţie ieftină.

Şi-ntre timp făcusem şi 41 de ani şi nu mă simţeam mai altfel decât la 40. Sau la 35. Sau la 30. Şi nu-mi mai făceam planuri. Parcă la 40 de ani îmi propusesem să mă îndrăgostesc. Sau asta fusese la 39? Poate, pentru că-n anul ăla mă bântuise o îndrăgoasteală frumoasă. Şi citisem şi o carte pe măsură – THE INFATUATIONS, Javier Marias. Recomand!

Şi dacă sunt la capitolul apucături de care nu-mi propun să scap, în afară de acela de a scrie texte plicticoase, Monica N. ştie, să amintesc plăcerea unor băi cu multă spumă, lumânărele timide şi pahare de vin roşu. Şi de-aici am putea devia şi vorbi despre ce urât din partea mea să consum atât de multă apă, sau despre cum îmi plăcea să insinuez apropouri concupiscente în marea majoritate a textelor mele. Povestea cu CE-AR FI FEMEIA FĂRĂ UN MOTAN ŞMECHER pe care-o scriu pe celălalt blog e cel mai concludent exemplu.

Şi-apoi nu eram eu cea care declara sus şi tare că oamenii nu se schimbă? Textul de la 41 de ani nu e cu nimic mai breaz decât cel de la 40 de ani. Şi-n mare, cu mici excepţii, insesizabile chiar şi mie, eu sunt neschimbată. Şi bine c-am verificat, ăstuia tot ceva cu ‘am cravata mea’ voiam să-i zic. Dar o să-l las aşa cum l-am început, pe 16 Septembrie, de ziua lui Dragoş!

CAFEA AFRICANĂ CU APUS CONCUPISCENT

Iulie 30, 2014 2 comentarii

În spate, soarele se pregăteşte de culcare. E atât de splendid în roşeaţa lui de fată mare, îşi exhibează incredibila descendenţă ca o juisare aproape nesfârşită, dacă nu s-ar termina atât de repede.

Apăs pe acceleraţie, pentru că vreau să ajung în parcare ca să-l imortalizez şi eu, voaierism ieftin, e plin internetul de apusuri mult mai orgasmatice decât cel pe care îl admir eu acum.

Toate conotaţiile astea concupiscente continuă să colcăie undeva la graniţa dintre subconştient şi atenţia mea la condus, ia uite, nisipul trece strada, dâre roşietice se târăsc grăbite dintr-o parte într-alta a şoselei, ca nişte şerpi leneşi, trec cu maşina peste ei. Mă grăbesc s-ajung în parcare, nu-i mai aud oftând matusalemic.

Apusul stă la poză pe ultima sută de metri şi e îmbujorat şi afectat mai ceva ca o divă răsfăţată!

IMG_1114[1]

Aeroportul e gol şi iniţial îmi place, nu sunt o pasionată a aglomerărilor umane. Amalgamul de energii şi vorbe mă oboseşte şi mă goneşte finalmente, prietenii ştiu de ce. Treptat, liniştea devine suspectă, cei care-i aşteaptă pe călători sunt tăcuţi, şi până la urmă un aeroport gol, fără călători şi anunţuri de zboruri e ca un fluture fără aripi. Ca un pom de Crăciun fără globuri. Ca o ciorbă de perişoare fără morcovi!

Comand o cafea cu nume de dansatoare exotică. Îmi promite arome citrice din Kenya şi nu mai ştiu de care de nu mai ştiu de unde. Dar cumva mai ştiu că o cafea la şapte seara e fix ca…

….

Ha! Mi s-au terminat metaforele! Mizez pe faptul că toţi cei care mă citesc au o imaginaţie bogată şi nu mă mai ostenesc să caut. Pentru o clipă m-am revăzut căutându-mi şosetele de mătase înainte de a veni la aeroport. Le-am găsit până la urmă, dar cine ştie că am şosete de mătase sub cizmele de piele întoarsă?

Cafeaua e teribil de amară, dar simt că zahărul i-ar compromite aromele africane, oricare ar fi ele, şi mă încăpăţânez s-o beau aşa, cochetărie ieftină în aparenţă, dar care mie îmi gâdilă plăcut orgoliul! Şi cu zilele astea libere de Eid, orgoliul meu toarce cu burta-n sus de plăcere!

Îmi întâmpin prietenul cu doza de entuziasm personală, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Îi dau să guste din cafea, orgoliul lui n-are nevoie să fie gâdilat, D. se strâmbă corespunzător.

Pe drumul de întoarcere, îi povestesc despre uleiul aromat cu lămâie care e atât de nepotrivit în salata mea ca şi Laura în vizită la familia Scott. (Katherine Mansfield, The Garden party).

Categorii:Jurnal de bord