9 SONGS

Octombrie 23, 2016 Lasă un comentariu

(sau ce bine-i cînd bei Cointreau cu muza)

Lisa n-are țîțe. Și ea se plînge c-ar arăta ca un băiat. Și io m-aș plînge!

Matt filosofează neconvingător în Antarctica și oricît de viguros ar iubi-o pe Lisa, tot neconvingător rămîne și la capitolul ăsta. Și s-a mai mirat că l-a părăsit fata!

9 SONGS m-a păcălit la Cărturești cu următoarea reclamă făcută de THE GUARDIAN (ziar serios, din cîte știu eu… poate-ar trebui să-l mai văd o dată): ‘the most sexually explicit film in the history of British cinema’. Poate dacă mi-ar fi plăcut muzica. Recunosc, nu sunt o fană a rockului britanic actual – cine-a auzit de Black Rebel Motorcycle Club? Pe Led Zep sincer și țîțele Lisei ar fi părut mai mari!

– Ți-am zis, nu?

Înainte să se ducă la baie, dă drumul la combină și pune Simfonia a 7-a de Bruckner. Știu că-i place mai mult cu Furtwängler la pupitru. Dar n-am reușit să găsesc discul pe Amazon, așa că pe moment va trebui să se mulțumească cu Celibidache. Și-am uitat să-i iau Lagavulin din duty free. Sper să nu-și aducă aminte de el. Deși e duminică, îi văd trabucul în buzunarul halatului…

– Ce mi-ai zis?

– C-o să ai parte fie de căței care-și amușină posterioarele, fie de maci care polenizează. Trebuia să mă suni înainte să cumperi DVD-ul, nu după.

Se duce la baie. Ca pentru a evita comentarile mele. Cărora oricum nu aveam de gînd să le dau glas.

Nu l-am mai văzut demult. Mi se pare că i s-a mai adîncit ridul ăla de pe frunte, dar o să mă conving după ce iese de la baie.

Matt o leagă pe Lisa de pat. Îi numără coastele. Da, sunt toate!

– Chiar una-n plus!

Nu l-am auzit cînd a ieșit de la baie.

Își toarnă cafea. Și-și aprinde și trabucul, camera se umple de miros greu de tutun.

E o bucată în adagio-ul ăsta al lui Bruckner care-mi aduce aminte de Wagner. O întorsătură de viori, cum îmi place mie s-o pun în cuvinte, ca un val supărat care șterge toate poveștile de dragoste de pe un țărm uitat de timp.

E în spatele meu și s-a apucat să-mi dezvelească umărul drept. De parc-ar vrea să-mi elibereze fluturele captiv pe pielea ușor bronzată.

Matt o unge pe Lisa cu ulei – sper să miroasă frumos…

Mă ridic, mă duc în dormitor și-mi pun cîteva picături de parfum după lobii urechilor. El mă așteaptă cuminte să mă reașez în fața calculatorului. Îmi dezvelește spatele în întregime și începe să exploreze.

Matt îi desface picioarele cele subțiri ale Lisei. Recunosc, sunt invidioasă, Lisa are un corp minunat! Chiar și fără țîțe!

Își plimbă nasul pe conturul fluturelui de pe umărul drept așa cum numai el știe s-o facă – la cîțiva centimetri depărtare de epidermă, fără să mă atingă, dar aproape cît să-i simt respidația caldă. Viorile cad din nou ca un val greu, de neoprit, Matt e mai îndrăzneț, vîrful limbii lui inspectează adîncimile buricului Lisei.

Aripile fluturelui meu tresar uimite, sufocate în fumul greu pe care îl suflă încet, ca omida din Alice.

– De ce seamană corbul cu o masă de scris?

Lisa are un sex mic…. Iar viorile… El a-nceput să-mi numere vertebrele. Cu vîrful limbii. E cald, cu gust de tutun și mult weltanschauung.

Anunțuri
Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

Timișoara

Octombrie 22, 2016 Lasă un comentariu

(text în care muza-i o neserioasă și OCD-u-și bagă nasu’ unde nu-i fierbe oala)

Timișoara e rece și udă. Așa cum nu-mi place mie.

Și hotelul e simplu și prăfuit și ucigător de vise.

Și… Mda, cam atîta pot să spun rău despre Timișoara. La urma urmei, de frig te poți apăra cu un pulovăr gros – pe care eu nu l-am avut, ploaia se rezolvă cu umbrela – pe asta am adus-o din Dubai, și e neagră și simplă, s-a integrat ușor printre suratele ei bănățene. Și restul cu Irish Coffee, băută pe terasa de la Symphony Café. Dulce, cu bobul de cafea de pe moțul de frișcă semănînd cu un sfîrc întărit de frig și așteptare. Îmi plăcea să-l sparg între măsele în timp ce mă uitam cum plouă. Imaginea cu sfîrcul dispărea automat cînd ajungeam în camera de hotel.

Vizita la Timișoara a fost decisă într-o seară umedă, pe balconul Irinei, unde-mi petreceam ultimele seri în Deșert alături de o bună prietenă. Genul de soul-mate care apare rar într-o viață de om. Alături de care cuvintele capătă obrăznicia jurnaliștilor de scandal. Sau aparenta încremenire a filosofilor greci. Iar licorile bahice alunecă pe gît cu delicatețea unui dansator de flamenco. Am cumpărat biletele de avion pe loc. Iubesc deciziile spontane și duse pînă la capăt. Căci iată-ne la Timișoara, zgribulindu-ne pe terasa de la Symphony Café. Ea-și așteaptă prietena pentru care venise la Timișoara, eu urmează să mă văd cu Edith să mergem la o degustare de bere. Trebuie să recunosc că nu prea aveam chef de bere. Și pentru că sunt intolerantă la drojdie, și pentru că e frig și berea nu merge pe ploaie, și pentru că s-a-nnoptat și visez la patul ăla de hotel ucigător de sfîrcuri…

Mă duc pînă la urmă. Iar experiența de la Vinilotecă se poate încadra în acele cîteva rare momente în care te simți viu.

Viniloteca e un loc de petrecanie din Timișoara care n-ar trebui ratat. Zic eu. Și mai multă reclamă n-o să-i fac, sunt sigură că-i plin netu’.

E plin de viniluri și muzica e parte integrantă a încăperii, nu, nu vine din picupul nou care contrastează cumva cu tonul de vintage al localului. Vine din pereți, din discurile cu coperți obosite, din rafturile simple cu sticle prăfuite, simți că-ți lipsește o pensulă cu care să le cureți, ca pe niște relicve cu multe, multe povești. Mie mi-e frig și mă simt un pic nelalocul meu. Îmi închipuisem un loc mai mare, cu lumină obscură, în care să mă pot ascunde. Dar nu, locul e destul de mic, sunt puține mese, le așezăm una în prelungirea alteia, facem o masă lungă, lipsesc sfeșnicele, menestrelii și purcelul rumenindu-se la foc molcom (da, sunt vegetariană, dar pentru tablou nu se poate să lipsească purcelul).

Masa cea mare se umple de copii frumoși, lui Florian pare să-i lipsească surful, atît e de blond și de luminos. Corina zîmbește șăgalnic pe sub breton și-mi scrie pe PUNK REQUIEM-u’ lui Goran Mrakic remember my face. Sincer, nu cred că era nevoie, n-ai cum să-i uiți zîmbetul și mărgelele. Regina e o altă apariție de poveste. Are niște cercei mari, îi lipsesc fustele roșii și-ar fi putut să ne delecteze cu niște dansuri nebune – sunt sigură că găsea Emil ceva pe măsură. Emil e amfitrionul. Și lui îi lipsesc șuba și paloșul. Nu, nu mă uit la GAME OF THRONES, dar e prea plin internetul de John Snow, iar Emil nu seaman fizic cu Kit Harington, dar dacă tot suntem la o curte medievală originală, de ce nu? În fața mea, Iosif se duce să-l ajute pe Emil s-aleagă berile.

Încep să vină berile. Și sunt de poveste!

Pe prima o cheamă ARROGANT BASTARD. E un ale. Ale-u’ (pentru mine și alți necunoscători) e a type of beer brewed using a warm fermentation method, resulting in a sweet, full-bodied and fruity taste (de la Wikipedia citire). Bastard-ul ăsta miroase-a brînză puturoasă cînd îți bagi nasul în pahar. Și-odată ce  licoarea-ți atinge buzele te pierzi în curcubeul aromelor berii ăsteia (știu că-i furată de la Skitles, sue me!). Multe, nenumărate, n-ai timp să-ți dai seama ce fruct e ăla, sau dacă e chiar fruct. E greu cînd nu-ți găsești cuvintele, și la un moment dat renunț la jocul ăsta obositor, savurez berea, Iosif îmi dă ochelarii lui ca să citesc pe spatele cutiei, ‘this is an aggressive beer’. Cred că mă opresc după ‘it will give you more sex appeal’, e clar psihologie inversă, ceva de genul n-ai curaj să-ți bagi degetele în priză, și… Berea e bună. Atît de bună, încît tot ce i-a urmat n-au mai fost decît variațiuni pe aceeași temă, și de ce-ai mai bea un lager (a type of beer that is conditioned at low temperatures, normally at the brewery) după un ale? La un moment dat berile n-au mai contat. Am început să răsfoiesc vinilurile, am găsit vreo cîteva cu Pink Floyd, și nu m-am gîndit că aș fi putut să cer s-ascultăm Pink Floyd. Ar fi fost fain!

Viniloteca ar fi refugiul meu pentru scris dac-aș locui în Timișoara. Mi-aș lua un Arrogant Bastard, l-aș ruga pe Emil să-mi pună niște Pink Floyd și poate-aș reuși să-mi păcălesc muza asta că pot scrie și fără ea!

Categorii:Jurnal de bord Etichete:, ,

VISE

Septembrie 15, 2016 Lasă un comentariu

Azi mi-am adus aminte că am numărat,

minuțios, ca pe niște boabe de orez,

ca pe un milion de secunde și tot atîtea respirații

învățate pe de rost,

repetate,

întipărite pe umeri goi,

plîngăcioși și plini de temperament;

am numărat de la unu la infinit

toate visele cu tine

pe care nu le-am visat.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

SWTFA, J.J. şi cinci trepte de separare

Septembrie 10, 2016 Lasă un comentariu

(text pentru cunoscători de Rita)

 

Intru în restaurant şi cer o masă pe terasă, interiorul mă intimidează cumva, în costumul negru de sport semăn cu un Jedi fără pelerină care şi-a uitat sabia laser acasă. Afară, la fumători, e mai acceptabil. De fapt, e mai puţină lumină. De-aia!

Comand apă rece, frunze cu parmezan, deşi sunt intolerantă la lactate şi la ideea că laptele de vacă e bun şi pentru altcineva decît pentru un viţeluş, şi un pahar cu vin alb.

Îmi activez bula de invizibilitate, adică îmi pun căştile, dau drumul la muzică, deschid cartea şi încep să citesc.

Majoritatea oamenilor nu sunt consecvenţi în acţiunile lor. În anumite circumstanţe, o persoană poate acţiona inteligent, iar în altele ca un neajutorat.Singura excepţie importantă de la această regulă o constituie imbecilii, care sunt puternic înclinaţi să acţioneze în acelaşi mod, indiferent de situaţie.’

(Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilităţii umane)

Nu am răbdare să citesc prea mult, şi uneori chiar am nevoie de ambele mîini, frunzele astea nu vor să stea cuminţi în furculiţă.

La două mese în faţa mea, un tip în şlapi, cu un tricou şleampăt, pantaloni scurţi şi o chică gălbuie, lipită de cap. Nimic spectaculos, nu are nimic din ce m-ar putea interesa la un bărbat. La o primă vedere, cel puţin. Dar e singur, şi nu ştiu dacă sunt cele două guri de vin băute, sau cei trei kilometri pe care-i făcusem prin căldura de-afară, dar îi fac semn să vină la masa mea. Nu pare să-l mire invitaţia, îi spune ceva ospătăriţei şi vine spre mine. Îmi scot căştile şi-i întind mîna, prezentîndu-mă. Îmi zice şi el cum îl cheamă, îmi strînge mîna şi se aşează în faţa mea.

– E bun vinul alb?

Are o voce caldă, plăcută, cu rezonanţe de secrete şoptite într-o fîntînă fără fund.

– Aşa şi-aşa. E rece.

Se mai uită prin meniu pentru o clipă, apoi decide:

– O să iau unul roşu.

E probabil mulţumit de alegere, pentru că zîmbeşte liniştit.

Vine ospătăriţa să-i ia comanda, timp în care eu mai alerg cîteva frunze prin farfurie.

– Pot să iau o măslină?

Îi fac semn că da. O mănîncă tacticos, şi pune sîmburele pe farfurioara din dreapta.

– E bună!

Nu vreau să-mi pară rău că l-am invitat să mi se alăture, simt că poate să-mi spună ceva nou. Simt că e una dintre cele şase persoane care mă leagă de orice altă persoană de pe pămînt. Asta era din SIX DEGREES OF SEPARATION (the movie).

I read somewhere that everybody on this planet is separated by only six other people. Six degrees of separation between us and everyone else on this planet. The President of the United States, a gondolier in Venice, just fill in the names. I find it extremely comforting that we’re so close. I also find it like Chinese water torture, that we’re so close because you have to find the right six people to make the right connection… I am bound, you are bound to everyone on this planet by a trail of six people.’

Îi vin şi lui brînza şi nucile şi frunzele. Observ că nici el n-a comandat carne şi asta mă bucură cumva.

– Nu, nu sunt vegetarian, zise el uitîndu-se în farfurie.

Nu ştiu dacă mă simt nelalocul meu pentru că el pare să-mi fi citit gîndurile, sau pentru că se simte mai comfortabil vorbind cu o nucă decît cu mine.

Îşi ridică ochii din farfurie, puţin dramatic, dac-ar fi avut genele date cu rimel pun rămăşag că şi le-ar fi bătut repede de cîteva ori, şi chiar nu-mi aduc aminte care divă îşi bate genele mai mult sau mai puţin dramatic, nu ştiu de ce mă gîndesc la asta acum.

– Şi nu, nu sunt una din cele şase persoane care să te lege de… J.J. Abrams… Par example!

– În ce fel să mă lege? Genetic?

Ăsta e un gînd care nu-mi place! Auzi, unchiul J.J.!

(nu, nu mă mir că-mi citeşte gîndurile, cred că dac-aş fi puţin mai atentă i le-aş auzi şi eu pe-ale lui…. Ce face?! Rezolvă ecuaţii în gînd?)

– Nu sunt ecuaţii, e formula lui Watts şi Strogatz vis-à-vis de cele şase grade de separare. Vrei o nucă?

O nucă pentru o măslină. Pare un troc cinstit, aşa c-o iau.

Mă concentrez, dar nu-i mai aud nici un gînd. S-a transformat într-o Rey sigură pe forţa personală, iar eu sunt ca un Kylo Ren care trebuie să se resemneze, deşi varianta frustrării deslănţuite ar fi fost mai eliberatoare. Dar parc-am menţionat chiar la început că mi-am uitat sabia laser acasă.

– Nu auzi nimic pentru că nu mă mai gîndesc la nimic.

Fundul fîntînii cel inexistent se umple de vorbele lui monotone.

– La tine, însă, e tare gălăgie. Ar trebui să faci puţină ordine acolo. Mai trimite-le la plimbare, mai stinge-le lumina, dă cu ele de pămînt. Ştii ce zic.

Da, ştiu!

– Cum e? Să fie linişte, adică?, îl întreb sorbind ultima înghiţitură de vin şi făcîndu-i semn fetei să-mi mai aducă un pahar.

Lasă tacîmurile pe masă şi se uită la mine. Are ochii verzi, pătaţi cu bucăţele de ciocolată.

Zîmbeşte. M-a auzit. Şi pun pariu că nu-i place ciocolata!

– E bine. Zic eu. E ca pe fundul oceanului. Ai făcut vreodată scufundări? Sau ca pe Lună. Deşi asta n-o pot confirma, n-am ajuns încă acolo.

Nu ştiu dacă glumeşte, dar cred că Saturn ar fi mai interesant decît Luna.

– La cum bate vîntul acolo, nu cred că-i prea linişte.

Sunt tentată să verific pe Google cît de tare bate vîntul pe Saturn, dar îl cred pe cuvînt. Încerc să fac linişte.

Bărbatul din faţa mea continuă să mănînce tacticos, cred că-i place şi vinul. Al meu e în continuare insipid. Şi rece. Ştiu acum că nu e dispus să-mi spună nimic nou şi nici nu e prea chipeş, aşa că apăs, cumva, pe un buton de ‘rewind’ şi sunt din nou singură, alergînd frunze prin farfurie, iar el e la două mese mai departe, căutînd un loc unde să se aşeze.

Termin de mîncat, cer nota şi sunt tentată, cînd trec pe lîngă el, fie să-i urez poftă bună, fie să mă plîng cît e de plictisitor. Nu mă pot hotărî, aşa că ies, salutată de un ospătar care-mi deschide uşa. Mă gîndesc c-ar fi fost, totuşi, fain să-l invit la masa mea. Sau să-l salut cumva la plecare, să sparg convenţiile nesănătoase că nu poţi să iei cina cu un necunoscut. Data viitoare!

 

 

DRUMUL

Din palmele făcute căuş

ochii mi-au înfrunzit

a bambus primăvăratic.

 

Din sufletul înnoroiat

Şi-au croit cărare

pietrele.

În tăcere, una lîngă alta –

Drum către departele

unde vreau s-ajung.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

PLOAIE DE VARĂ

Ianuarie 16, 2016 Lasă un comentariu

nu mă uit
pe fereastra sufletului tău
perdele grele
brodate din pânze
uitate
mă lasă
departe,
pentru nicăieri
şi nimeni
să nu vină
să mă culeagă
n-am crescut
nu m-am copt
şi fructele-mi
mustesc
de otravă
dulceagă
împrăştiată
pe cer târziu
de vară
cu nori de uitare
deschide-ţi umbrela
şi treci mai departe
sărută-mă,
poate te usuci
şi izvorăsc
pentru buzele tale
acum…

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

ELEFANŢI ŞI APĂ SĂRATĂ

Ianuarie 14, 2016 Lasă un comentariu

Apă sărată

Nesfîrşită

Cîntată

Din suflet

Din depărtarea care nu se mai vede

Nu se mai aude

Nu se mai ştie.

Închisă

Trecută de cealaltă parte

a cuvintelor

unde soarele e roşu

şi apa sărată

curge fără încetare

ca un plîns neînţeles…

Deschide cerul

ca pe o fereastră de întîmpinare

de revenire

la soarele ne-roşu

Aici

Acum…

Ai înţeles-o fără cuvinte

fără lacrimi…

Respiră şi ridică-te

Depărtarea te-a ajuns

din urmă

şi pleacă mai departe

şi poate…

De nicăieri te-auzi

mai clar acum decît cel

mai răspicat SUNT

spus vreodată cu

gura închisă

de lacrimi

şi durerea…

A plecat (?)!

Respiră,

Ia o pauză!

Elefantul nu bea apă

sărată,

aşa că nu mai plînge!

Şi poţi să-ncerci şi un

zîmbet timid

E-ntotdeauna mai bine să zîmbeşti!

 

(RIP, David Bowie – 11.01.2016)

(RIP, Alan Rickman – 14.01.2016)

Dubai