VISE

Septembrie 15, 2016 Lasă un comentariu

Azi mi-am adus aminte că am numărat,

minuțios, ca pe niște boabe de orez,

ca pe un milion de secunde și tot atîtea respirații

învățate pe de rost,

repetate,

întipărite pe umeri goi,

plîngăcioși și plini de temperament;

am numărat de la unu la infinit

toate visele cu tine

pe care nu le-am visat.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

SWTFA, J.J. şi cinci trepte de separare

Septembrie 10, 2016 Lasă un comentariu

(text pentru cunoscători de Rita)

 

Intru în restaurant şi cer o masă pe terasă, interiorul mă intimidează cumva, în costumul negru de sport semăn cu un Jedi fără pelerină care şi-a uitat sabia laser acasă. Afară, la fumători, e mai acceptabil. De fapt, e mai puţină lumină. De-aia!

Comand apă rece, frunze cu parmezan, deşi sunt intolerantă la lactate şi la ideea că laptele de vacă e bun şi pentru altcineva decît pentru un viţeluş, şi un pahar cu vin alb.

Îmi activez bula de invizibilitate, adică îmi pun căştile, dau drumul la muzică, deschid cartea şi încep să citesc.

Majoritatea oamenilor nu sunt consecvenţi în acţiunile lor. În anumite circumstanţe, o persoană poate acţiona inteligent, iar în altele ca un neajutorat.Singura excepţie importantă de la această regulă o constituie imbecilii, care sunt puternic înclinaţi să acţioneze în acelaşi mod, indiferent de situaţie.’

(Carlo M. Cipolla – Legile fundamentale ale imbecilităţii umane)

Nu am răbdare să citesc prea mult, şi uneori chiar am nevoie de ambele mîini, frunzele astea nu vor să stea cuminţi în furculiţă.

La două mese în faţa mea, un tip în şlapi, cu un tricou şleampăt, pantaloni scurţi şi o chică gălbuie, lipită de cap. Nimic spectaculos, nu are nimic din ce m-ar putea interesa la un bărbat. La o primă vedere, cel puţin. Dar e singur, şi nu ştiu dacă sunt cele două guri de vin băute, sau cei trei kilometri pe care-i făcusem prin căldura de-afară, dar îi fac semn să vină la masa mea. Nu pare să-l mire invitaţia, îi spune ceva ospătăriţei şi vine spre mine. Îmi scot căştile şi-i întind mîna, prezentîndu-mă. Îmi zice şi el cum îl cheamă, îmi strînge mîna şi se aşează în faţa mea.

– E bun vinul alb?

Are o voce caldă, plăcută, cu rezonanţe de secrete şoptite într-o fîntînă fără fund.

– Aşa şi-aşa. E rece.

Se mai uită prin meniu pentru o clipă, apoi decide:

– O să iau unul roşu.

E probabil mulţumit de alegere, pentru că zîmbeşte liniştit.

Vine ospătăriţa să-i ia comanda, timp în care eu mai alerg cîteva frunze prin farfurie.

– Pot să iau o măslină?

Îi fac semn că da. O mănîncă tacticos, şi pune sîmburele pe farfurioara din dreapta.

– E bună!

Nu vreau să-mi pară rău că l-am invitat să mi se alăture, simt că poate să-mi spună ceva nou. Simt că e una dintre cele şase persoane care mă leagă de orice altă persoană de pe pămînt. Asta era din SIX DEGREES OF SEPARATION (the movie).

I read somewhere that everybody on this planet is separated by only six other people. Six degrees of separation between us and everyone else on this planet. The President of the United States, a gondolier in Venice, just fill in the names. I find it extremely comforting that we’re so close. I also find it like Chinese water torture, that we’re so close because you have to find the right six people to make the right connection… I am bound, you are bound to everyone on this planet by a trail of six people.’

Îi vin şi lui brînza şi nucile şi frunzele. Observ că nici el n-a comandat carne şi asta mă bucură cumva.

– Nu, nu sunt vegetarian, zise el uitîndu-se în farfurie.

Nu ştiu dacă mă simt nelalocul meu pentru că el pare să-mi fi citit gîndurile, sau pentru că se simte mai comfortabil vorbind cu o nucă decît cu mine.

Îşi ridică ochii din farfurie, puţin dramatic, dac-ar fi avut genele date cu rimel pun rămăşag că şi le-ar fi bătut repede de cîteva ori, şi chiar nu-mi aduc aminte care divă îşi bate genele mai mult sau mai puţin dramatic, nu ştiu de ce mă gîndesc la asta acum.

– Şi nu, nu sunt una din cele şase persoane care să te lege de… J.J. Abrams… Par example!

– În ce fel să mă lege? Genetic?

Ăsta e un gînd care nu-mi place! Auzi, unchiul J.J.!

(nu, nu mă mir că-mi citeşte gîndurile, cred că dac-aş fi puţin mai atentă i le-aş auzi şi eu pe-ale lui…. Ce face?! Rezolvă ecuaţii în gînd?)

– Nu sunt ecuaţii, e formula lui Watts şi Strogatz vis-à-vis de cele şase grade de separare. Vrei o nucă?

O nucă pentru o măslină. Pare un troc cinstit, aşa c-o iau.

Mă concentrez, dar nu-i mai aud nici un gînd. S-a transformat într-o Rey sigură pe forţa personală, iar eu sunt ca un Kylo Ren care trebuie să se resemneze, deşi varianta frustrării deslănţuite ar fi fost mai eliberatoare. Dar parc-am menţionat chiar la început că mi-am uitat sabia laser acasă.

– Nu auzi nimic pentru că nu mă mai gîndesc la nimic.

Fundul fîntînii cel inexistent se umple de vorbele lui monotone.

– La tine, însă, e tare gălăgie. Ar trebui să faci puţină ordine acolo. Mai trimite-le la plimbare, mai stinge-le lumina, dă cu ele de pămînt. Ştii ce zic.

Da, ştiu!

– Cum e? Să fie linişte, adică?, îl întreb sorbind ultima înghiţitură de vin şi făcîndu-i semn fetei să-mi mai aducă un pahar.

Lasă tacîmurile pe masă şi se uită la mine. Are ochii verzi, pătaţi cu bucăţele de ciocolată.

Zîmbeşte. M-a auzit. Şi pun pariu că nu-i place ciocolata!

– E bine. Zic eu. E ca pe fundul oceanului. Ai făcut vreodată scufundări? Sau ca pe Lună. Deşi asta n-o pot confirma, n-am ajuns încă acolo.

Nu ştiu dacă glumeşte, dar cred că Saturn ar fi mai interesant decît Luna.

– La cum bate vîntul acolo, nu cred că-i prea linişte.

Sunt tentată să verific pe Google cît de tare bate vîntul pe Saturn, dar îl cred pe cuvînt. Încerc să fac linişte.

Bărbatul din faţa mea continuă să mănînce tacticos, cred că-i place şi vinul. Al meu e în continuare insipid. Şi rece. Ştiu acum că nu e dispus să-mi spună nimic nou şi nici nu e prea chipeş, aşa că apăs, cumva, pe un buton de ‘rewind’ şi sunt din nou singură, alergînd frunze prin farfurie, iar el e la două mese mai departe, căutînd un loc unde să se aşeze.

Termin de mîncat, cer nota şi sunt tentată, cînd trec pe lîngă el, fie să-i urez poftă bună, fie să mă plîng cît e de plictisitor. Nu mă pot hotărî, aşa că ies, salutată de un ospătar care-mi deschide uşa. Mă gîndesc c-ar fi fost, totuşi, fain să-l invit la masa mea. Sau să-l salut cumva la plecare, să sparg convenţiile nesănătoase că nu poţi să iei cina cu un necunoscut. Data viitoare!

 

 

DRUMUL

Din palmele făcute căuş

ochii mi-au înfrunzit

a bambus primăvăratic.

 

Din sufletul înnoroiat

Şi-au croit cărare

pietrele.

În tăcere, una lîngă alta –

Drum către departele

unde vreau s-ajung.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

PLOAIE DE VARĂ

Ianuarie 16, 2016 Lasă un comentariu

nu mă uit
pe fereastra sufletului tău
perdele grele
brodate din pânze
uitate
mă lasă
departe,
pentru nicăieri
şi nimeni
să nu vină
să mă culeagă
n-am crescut
nu m-am copt
şi fructele-mi
mustesc
de otravă
dulceagă
împrăştiată
pe cer târziu
de vară
cu nori de uitare
deschide-ţi umbrela
şi treci mai departe
sărută-mă,
poate te usuci
şi izvorăsc
pentru buzele tale
acum…

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

ELEFANŢI ŞI APĂ SĂRATĂ

Ianuarie 14, 2016 Lasă un comentariu

Apă sărată

Nesfîrşită

Cîntată

Din suflet

Din depărtarea care nu se mai vede

Nu se mai aude

Nu se mai ştie.

Închisă

Trecută de cealaltă parte

a cuvintelor

unde soarele e roşu

şi apa sărată

curge fără încetare

ca un plîns neînţeles…

Deschide cerul

ca pe o fereastră de întîmpinare

de revenire

la soarele ne-roşu

Aici

Acum…

Ai înţeles-o fără cuvinte

fără lacrimi…

Respiră şi ridică-te

Depărtarea te-a ajuns

din urmă

şi pleacă mai departe

şi poate…

De nicăieri te-auzi

mai clar acum decît cel

mai răspicat SUNT

spus vreodată cu

gura închisă

de lacrimi

şi durerea…

A plecat (?)!

Respiră,

Ia o pauză!

Elefantul nu bea apă

sărată,

aşa că nu mai plînge!

Şi poţi să-ncerci şi un

zîmbet timid

E-ntotdeauna mai bine să zîmbeşti!

 

(RIP, David Bowie – 11.01.2016)

(RIP, Alan Rickman – 14.01.2016)

Dubai

Gînduri de final de an…

Decembrie 27, 2015 Lasă un comentariu

10 Mai

Vremea asta ciudată – nori încăpăţînaţi, o senzaţie de ‘uite-acuma plouă!’ care nu se materializează niciodată, ca o aşteptare fără final, o stare de nerăbdare neîmplinită… iar m-au părăsit cuvintele!

13 Iunie

Pinball 1973’[1] a fost o povestire teribil de tristă. S-a-ntîmplat să citesc despre plecarea Şobolanului în timp de ascultam Wagner. Bucata aia pe care-a folosit-o şi Von Trier în Melancolia[2]. Muzică şi lectură de tăiat venele! Noroc că m-am reorientat, am găsit un CD pe care scria Muzică şi care era plin de cimpoaie şi de irlandezi şi bang!, moralul meu ţopăia acum pe tavan.

Acum o citesc pe Hiromi Kawakami[3]. Care, ori nu e tradusă prea bine, ori nu mă prinde. Să mai încerc o dată.

Mă prinsese Kawakami. Pentru că…

– S-a terminat? a repetat prosteşte.

 – S-a terminat, a repetat şi el.

 Mintea mi s-a golit.

 Aşa era, mi-am zis. Şi eu, şi Yukihiko eram fiecare într-un loc care nu era nici departe, dar nici aproape.   

 Acum eram şi eu, şi el aici, dar atîta tot.

 Atît şi nimic mai mult. Timpul curge, noi ne-am separat în aici şi ne-aici, în aici şi acolo.

Iubesc şi personajele lui Murakami, dar ele parcă nu dramatizează atîta. Nu, nu era corect să cred că noi, femeile, ok, eu, sunt mai dramatică…

(…) Şi femeile lui Kawakami beau bere, ca şi bărbaţii lui Murakami. Şi-mi era şi mie poftă de încă o bere.

Acuma, dacă mă gîndesc bine, Murakami nu prea are personaje feminine. Şi chiar pe cele pe care le are le masculinizează teribil. Mi se năzarise asta citind despre femeile lui Kawakami. Nu cred că bărbaţii lui Murakami ar fi fericiţi cu femeile lui Kawakami.

19 Iunie

În ultima vreme începusem să ‘sap’ în grămezile de CD-uri ‘arse’ de-a lungul timpului cu muzică furată de pe Torrente. Azi mă oprisem la Radiohead. Care puteau fi foarte gălăgioşi, dar baladele lor erau atît de… orgasmatice! Ăsta era cuvîntul! Îmi era dor de intimitate. De sex. Dureros de dor![4]

2 August

Noul drum de la Ibn Battuta, care şerpuieşte în umbra turnurilor din JLT, e întotdeauna liniştitor, de parcă alegînd s-o iau înainte la semafor intru într-o altă dimensiune, e alt deşert, şi maşinile sunt mai puţine. Lumina e altfel şi mă trezesc că zîmbetele îmi mor pe buze…

16 Octombrie

Ziua de azi stătuse sub semnul durerii. Sternocleidomastoidianul stîng durea de cîteva zile mut, pe fundal, atît cît să mă prefac că-l ignor graţios.

Azi, însă, durerea mă lovise în moalele capului şi mă ameţise, mă simţeam… Cuvintele refuză să mai vină. Nu-mi mai vin în nici o limbă – încercasem să schimb azi cîteva fraze simple cu nişte francezi. Mă poticneam infantil, frustrant…

Citeam din Murakami, şi uneori povestea lui mi se părea atît de simplă! Şi eu pot descrie cum se prelingea ploaia pe nervurile frunzelor proaspete de castani… (mă întorceam de la Monica Negrescu, ascultam Café Quijano şi sunt convinsă că n-o să uit vreodată ploaia aia, şi ce frumos mirosea pe strada Rîmnicu Vîlcea a primăvară şi vise optimiste).

28 Octombrie

Alentejo[5] e o regiune din Portugalia unde toată lumea cîntă. E CANTE, o tînguială pe două-trei voci, cîntată de femei, bărbaţi, copii, bătrîni, tineri – trei băieţi urîţei, în aparenţă cam neserioşi, metamorfozaţi instantaneu cînd au început să se tînguie. Mi-e greu să-i spun cîntat, căci, deşi nimeni nu cîntă fals, e foarte greu să urmăreşti melodia, cîntecul…

Legenda spune că oamenii din Alentejo nu puteau (sau nu ştiau) vorbi. Dar ascultau păsările cîntînd, pînă cînd au început să cînte şi ei. Cuvintele sunt rare şi tocmai de aceea sunt grele, pline de sens, înţelepciune şi seriozitate.

(…)

În cimitirul din Glasnevin[6] din Dublin sunt înmormîntaţi mai mulţi dublinezi decît cei care mişună vii pe străzile oraşului.

Istoricul locului, Shane MacThomais, e un bărbat cu părul creţ, dinţi strîmbi şi urechi clăpăuge.

Dar e atît de plin de viaţă, atît de minunat de ludic cînd conduce grupuri de copii, atît de minunat de sensibil cînd povesteşte despre moartea tatălui său, atît de minunat de serios cînd spune senin că el vrea să fie înmormîntat. Să se întoarcă în pămînt, să-l mănînce viermii din care să crească iarbă. Şi nu, el nu crede în rai, sau în iad. El speră că dincolo e un loc unde suntem toţi conectaţi la toţi şi la toate. Şi mărturiseşte, cu cel mai fermecător zîmbet, că el s-a simţit astfel, conectat, adică, de trei – patru ori în viaţa lui. Şi i-a plăcut. Şi-aşa vrea să fie şi dincolo.

Minunată evadare! Minunată legătură invizibilă cu oamenii de pe ecran! Oameni simpli. Oameni sinceri, inocenţi… Oare a visat vreun locuitor din Alentejo că nişte dezrădăcinaţi din Dubai o să le soarbă cîntul fără noimă, dar atît de răscolitor şi trist – tărîmul părăsit, oamenii fără slujbe, versuri puternice, căci vorbele sunt, aşa cum spune legenda, rare şi înţelepte, şi adevărate, într-o sală răcoroasă de cinema?

Cei trei tineri urîţei mănîncă multă pîine şi sorb încet din paharele de vin. Vinul nu lipseşte de pe nici o masă. Gîlgîie atotştiutor din sticle şi pe gîtlejul cîntăreţilor, voci puternice, bărbăţoase…. Nici nu ştiu dacă există cuvîntul ăsta, dar aşa sunt!

26 Decembrie

Zile lungi – nu lungi ca prezenţă a luminii, dar ca enumerare a definiţiei celor douăzeci şi patru de ore care diferenţiază anul 2015 de 2016.

Şi cum? No New Year’s Resolutions?

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Pinball,_1973

[2] http://www.imdb.com/title/tt1527186/

[3] http://www.goodreads.com/book/show/25616152-cele-zece-iubiri-ale-lui-nishino

[4] A mă cenzura sau a nu mă (mai) cenzura… Asta e întrebarea!

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Alentejo

[6] http://www.imdb.com/title/tt3805948/

Categorii:Gânduri Etichete:

ȘTIU

Decembrie 9, 2015 Lasă un comentariu

Știu că m-am îndrăgostit și-n altă viață

de ochii tăi.

Și la fel de rătăcită m-am simțit

și-atunci

cînd ei singuri au strălucit

ca o Stea Polară

în ceața visurilor mele nesfîrșite.

 

Și știu ce gust are pielea

de pe osul tău hioid –

dulce-acrișoară

ca un zîmbet plouat.

Ploaie dementă,

ucigătoare de flori de castan.

 

Și mai știu că dragostea

are o coadă amestecată

cu a milioanelor

de scorpioni din mintea mea.

Miroase-a scorțișoară

usturătoare, spartă pe

măsea de minte

Dementă ca orice dragoste

dintr-o altă viață.