Archive

Posts Tagged ‘Adele Set fire to the rain’

INSOMNIA

Octombrie 21, 2011 7 comentarii

(cu multă dragoste, pentru Matei)

Camionul a pufnit. Ştiţi cum fac când schimbă vitezele, parcă oftează. Adânc, din toţi rărunchii. Oftatul urcă până la etajul cinci, se strecoară prin vreo crăpătură – cea prin care s-a strecurat şi molia care mi-a tulburat altă noapte – şi mă trezeşte.

Mă trezesc. Nu cred c-am dormit mai mult de zece minute. Poate, cu indulgenţă, doisprezece. Şi da, mă doare capul. O durere surdă, ca oftatul camionului. Aprind lumina şi mai citesc câteva pagini din CRONICA PĂSĂRII-ARC. Şi da, gândurile nu mai sunt. E linişte la mansardă. Cel puţin aşa sper!

Mă duc în living. Aprind laptopul. YouTube. Adele – set fire to the rain. Dau apă la şoareci, fără vreun motiv anume. Replay. Piesa asta-mi sună ca o minunată poveste de dragoste, terminată într-un mare căcat (scuze cititorilor mai sensibili, da-s insomniacă şi am uitat orice eufemism!). Şi-apoi povestită cu şi mai multă dragoste. Căcăcios (ah, ce scatofagă sunt în noaptea asta!) şi greţos de patetic, ca orice poveste de dragoste terminată nasol pentru orice femeie mai sensibilă… Ăsta nu-i pleonasm?

Mă străpunge o durere plecată probabil de la ovarul stâng unde se lăfăie pe şase centimetri un minunat chist. Ăsta, chistu’ adică, s-a apucat s-arunce cu nişte cuţite fierbinţi în jos, spre pulpa interioară dreaptă. Şi cuţitele astea nu zboară şi ele prin aer, ci despică muşchi, nervi, vizualizez ţesut destrămat, ca o pânză veche. M-am uitat prea mult la CSI! În concluzie, mă doare! Şi numai noaptea, când nu pot să dorm!

(3.00 am) Mi-e dor. Fără să ştiu exact de ce. De ţară. De Matei. De munţi. De frunze ruginii. De o cafenea de pe Moşilor unde-am luat cândva, într-o altă viaţă, un mic dejun. Amintirile sunt vii, colorate, miros frumos a caşcaval şi şuncă între două felii de pâine încălzite. O cafenea caldă. Afară e o zi câinoasă de toamnă, parcă plouă şi dacă nu, bate un vânt ascuţit, şfichiuitor, nepăsător. Troleul nu mai vine, trebuia s-ajung în Pitar Moş pentru ceva curs. Mi-e doar frig. Şi cred că şi foame. E atât de vie reminscenţa asta! Are viaţa ei în mine.

Ca şi cealaltă.

Livingul urâţel din Dristor. Cu tapet prăfuit. Şi canapea mâncată de căţei.

Cristi e la calculator. Şi eu trebuie că citesc Dilema şi beau Grasă de Cotnari. Şi în ciuda apartamentului urât şi a aparentei indiferenţe a bărbatului cu care-mi împart viaţa, mi-e bine. Sunt fericită, atât cât se poate. Îi iubesc pasiunea de a mă trata cu spatele – şi la propriu, doar pentru a-l regăsi cald mai târziu, în dormitor. Mi-e dor de el! Au trecut şase ani de când ne-am despărţit. Cum îţi mai poate fi dor de cineva după atâta timp? Cum îţi mai poate fi dor de cineva care nici cel puţin nu mai are bunul simţ de a-ţi răspunde la un ‘bună’ lasat pe un instant messenger? Ciudate creaturi mai suntem!

Şi cealaltă.

Şi cealaltă!

Fiecare amintire e vie! E atât de vie încât prinde viaţă şi se zbate şi se-agită şi eu nu pot să dorm.

(5:34 am) Adele se chiţăie şi acum cu al ei SET FIRE TO THE RAIN. Sunt la al doilea pahar de Cabernet Sauvignon. După o discuţie ‘fierbinte’ cu David! De unde concluzionăm că viaţa e frumoasă. Încă puţin şi-o să înceapă să se crape de ziuă. La televizor sunt reclame cu Twix. Ciocolată, caramel… Nu, nu mi-e poftă! Aş mânca o pizza!

Opresc aerul condiţionat şi ies pe balcon. E plăcut. O briză răcoroasă mi se încurcă printre picioare. Mi s-au terminat cuvintele. Poate c-acum ar trebui să merg să-ncerc să dorm. Dacă s-au terminat cuvintele, poate nici amintirile nu mai pot fi. Îmi ţin respiraţia ca pentru a încerca să-mi dau seama dacă se mai aude ceva dintr-acolo. E doar vântul. Şi câte-o maşina rătăcită prin sensul giratoriu din faţă.

Bună dimineaţa, Sophie! Poţi să mergi la nani!