Arhiva

Posts Tagged ‘Alentejo’

Gînduri de final de an…

Decembrie 27, 2015 Lasă un comentariu

10 Mai

Vremea asta ciudată – nori încăpăţînaţi, o senzaţie de ‘uite-acuma plouă!’ care nu se materializează niciodată, ca o aşteptare fără final, o stare de nerăbdare neîmplinită… iar m-au părăsit cuvintele!

13 Iunie

Pinball 1973’[1] a fost o povestire teribil de tristă. S-a-ntîmplat să citesc despre plecarea Şobolanului în timp de ascultam Wagner. Bucata aia pe care-a folosit-o şi Von Trier în Melancolia[2]. Muzică şi lectură de tăiat venele! Noroc că m-am reorientat, am găsit un CD pe care scria Muzică şi care era plin de cimpoaie şi de irlandezi şi bang!, moralul meu ţopăia acum pe tavan.

Acum o citesc pe Hiromi Kawakami[3]. Care, ori nu e tradusă prea bine, ori nu mă prinde. Să mai încerc o dată.

Mă prinsese Kawakami. Pentru că…

– S-a terminat? a repetat prosteşte.

 – S-a terminat, a repetat şi el.

 Mintea mi s-a golit.

 Aşa era, mi-am zis. Şi eu, şi Yukihiko eram fiecare într-un loc care nu era nici departe, dar nici aproape.   

 Acum eram şi eu, şi el aici, dar atîta tot.

 Atît şi nimic mai mult. Timpul curge, noi ne-am separat în aici şi ne-aici, în aici şi acolo.

Iubesc şi personajele lui Murakami, dar ele parcă nu dramatizează atîta. Nu, nu era corect să cred că noi, femeile, ok, eu, sunt mai dramatică…

(…) Şi femeile lui Kawakami beau bere, ca şi bărbaţii lui Murakami. Şi-mi era şi mie poftă de încă o bere.

Acuma, dacă mă gîndesc bine, Murakami nu prea are personaje feminine. Şi chiar pe cele pe care le are le masculinizează teribil. Mi se năzarise asta citind despre femeile lui Kawakami. Nu cred că bărbaţii lui Murakami ar fi fericiţi cu femeile lui Kawakami.

19 Iunie

În ultima vreme începusem să ‘sap’ în grămezile de CD-uri ‘arse’ de-a lungul timpului cu muzică furată de pe Torrente. Azi mă oprisem la Radiohead. Care puteau fi foarte gălăgioşi, dar baladele lor erau atît de… orgasmatice! Ăsta era cuvîntul! Îmi era dor de intimitate. De sex. Dureros de dor![4]

2 August

Noul drum de la Ibn Battuta, care şerpuieşte în umbra turnurilor din JLT, e întotdeauna liniştitor, de parcă alegînd s-o iau înainte la semafor intru într-o altă dimensiune, e alt deşert, şi maşinile sunt mai puţine. Lumina e altfel şi mă trezesc că zîmbetele îmi mor pe buze…

16 Octombrie

Ziua de azi stătuse sub semnul durerii. Sternocleidomastoidianul stîng durea de cîteva zile mut, pe fundal, atît cît să mă prefac că-l ignor graţios.

Azi, însă, durerea mă lovise în moalele capului şi mă ameţise, mă simţeam… Cuvintele refuză să mai vină. Nu-mi mai vin în nici o limbă – încercasem să schimb azi cîteva fraze simple cu nişte francezi. Mă poticneam infantil, frustrant…

Citeam din Murakami, şi uneori povestea lui mi se părea atît de simplă! Şi eu pot descrie cum se prelingea ploaia pe nervurile frunzelor proaspete de castani… (mă întorceam de la Monica Negrescu, ascultam Café Quijano şi sunt convinsă că n-o să uit vreodată ploaia aia, şi ce frumos mirosea pe strada Rîmnicu Vîlcea a primăvară şi vise optimiste).

28 Octombrie

Alentejo[5] e o regiune din Portugalia unde toată lumea cîntă. E CANTE, o tînguială pe două-trei voci, cîntată de femei, bărbaţi, copii, bătrîni, tineri – trei băieţi urîţei, în aparenţă cam neserioşi, metamorfozaţi instantaneu cînd au început să se tînguie. Mi-e greu să-i spun cîntat, căci, deşi nimeni nu cîntă fals, e foarte greu să urmăreşti melodia, cîntecul…

Legenda spune că oamenii din Alentejo nu puteau (sau nu ştiau) vorbi. Dar ascultau păsările cîntînd, pînă cînd au început să cînte şi ei. Cuvintele sunt rare şi tocmai de aceea sunt grele, pline de sens, înţelepciune şi seriozitate.

(…)

În cimitirul din Glasnevin[6] din Dublin sunt înmormîntaţi mai mulţi dublinezi decît cei care mişună vii pe străzile oraşului.

Istoricul locului, Shane MacThomais, e un bărbat cu părul creţ, dinţi strîmbi şi urechi clăpăuge.

Dar e atît de plin de viaţă, atît de minunat de ludic cînd conduce grupuri de copii, atît de minunat de sensibil cînd povesteşte despre moartea tatălui său, atît de minunat de serios cînd spune senin că el vrea să fie înmormîntat. Să se întoarcă în pămînt, să-l mănînce viermii din care să crească iarbă. Şi nu, el nu crede în rai, sau în iad. El speră că dincolo e un loc unde suntem toţi conectaţi la toţi şi la toate. Şi mărturiseşte, cu cel mai fermecător zîmbet, că el s-a simţit astfel, conectat, adică, de trei – patru ori în viaţa lui. Şi i-a plăcut. Şi-aşa vrea să fie şi dincolo.

Minunată evadare! Minunată legătură invizibilă cu oamenii de pe ecran! Oameni simpli. Oameni sinceri, inocenţi… Oare a visat vreun locuitor din Alentejo că nişte dezrădăcinaţi din Dubai o să le soarbă cîntul fără noimă, dar atît de răscolitor şi trist – tărîmul părăsit, oamenii fără slujbe, versuri puternice, căci vorbele sunt, aşa cum spune legenda, rare şi înţelepte, şi adevărate, într-o sală răcoroasă de cinema?

Cei trei tineri urîţei mănîncă multă pîine şi sorb încet din paharele de vin. Vinul nu lipseşte de pe nici o masă. Gîlgîie atotştiutor din sticle şi pe gîtlejul cîntăreţilor, voci puternice, bărbăţoase…. Nici nu ştiu dacă există cuvîntul ăsta, dar aşa sunt!

26 Decembrie

Zile lungi – nu lungi ca prezenţă a luminii, dar ca enumerare a definiţiei celor douăzeci şi patru de ore care diferenţiază anul 2015 de 2016.

Şi cum? No New Year’s Resolutions?

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Pinball,_1973

[2] http://www.imdb.com/title/tt1527186/

[3] http://www.goodreads.com/book/show/25616152-cele-zece-iubiri-ale-lui-nishino

[4] A mă cenzura sau a nu mă (mai) cenzura… Asta e întrebarea!

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Alentejo

[6] http://www.imdb.com/title/tt3805948/

Categorii:Gânduri Etichete: