Arhiva

Posts Tagged ‘apusuri’

SÂMBĂTĂ FĂRĂ DILEMA, DAR CU MULTE AMINTIRI

Octombrie 19, 2013 3 comentarii

Sâmbăta, de obicei, era cafea, o ţigară sau mai multe, şi DILEMA. Acum cafeaua are cardamon, ţigările nu mai sunt demult, şi DILEMA ar fi, dac-aş avea răbdare să mă cufund într-o lectură îndelungată pe internet. Sau, altfel spus, DILEMA e pe drum. M-am abonat, şi-acum aştept cuminte să-mi vină primele două numere – Septembrie şi Octombrie. Sau parcă era o revistă săptămânală…

Ciudată afacere şi cu memoria asta! Şi nu, nu vreau să m-apuc să caut pe Google ce se întâmplă, dacă mor neuronii, cum şi de ce, sau ce alte chimicării (asta sigur o să-i placă Doamnei Niculescu) mai au loc în creieraşele noastre. Mie-mi place să cred că piticii de la mansardă mai fac şi curăţenie din când în când, aruncă din amintirile vechi, prăfuite, ca să aibă loc cele noi. Uneori îmi închipui nişte dulapuri  mari, cu multe sertare. Acolo aranjează piticii amintirile. Nu m-am hotărât dacă le aruncă pur şi simplu, claie peste grămadă, sau le calcă frumos, le împăturesc cu grijă şi le-aşeaza pe dimensiuni, culori, vechime.  

Şi-n ultima vreme parcă s-au apucat de curăţenia de primăvară, că uit din ce în ce mai multe lucruri. Şi din cele mai vechi, şi din cele mai recente. Îmi aduc aminte (iată că nu uit chiar tot!) de o întâmplare din vara asta. Eram în vacanţă la ţară, în casa alor mei. E o casă mare, cu un etaj, şi poţi rătăci cu uşurinţă un obiect mic pe-acolo. Eu ‘vânam’ apusuri sau nori lăbărţaţi pe întinderea albastră de deasupra capetelor noastre şi nu-mi puteam găsi aparatul de fotografiat. Am un Canon mititel pe care-l folosesc din ce în ce mai rar, camera telefonului mobil mă ajută foarte bine să colecţionez instantanee interesante. Apelez la Canon pentru detalii, pentru un zoom mai puternic. Voi, cei novici în arta fotografică, ştiţi ce zic. Era aproape de apus, şi cerul se colorase sălbatic în multiple nuanţe de roşu, şi deşi mai aveam o sută de fotografii cu apusuri, şi nuanţe de roşu, voiam să-l prind şi pe cel din seara aia. Doar că nu-mi puteam găsi aparatul de fotografiat. Ştiu precis unde-mi pun lucrurile, nu-mi plac surprizele şi sunt întotdeauna atentă să le pun în locul unde ştiu c-o să le găsesc. Doar că atunci nu puteam găsi Canonul şi pace! Era atât de frustrant. Era ca şi cum nu mai era nimic la mansardă, de parcă piticii împachetaseră totul şi plecaseră. Şi cu cât încercam mai tare să-mi amintesc ce făcusem ultima dată cu aparatul foto, cu atât mai groasă era ceaţa din capul meu. Începusem să mă impacientez. A fost o vacanţă cu multă bere şi mi-am adus aminte de mama lui Steve, din SEX AND THE CITY, care-a făcut un atac cerebral pentru c-a băut prea multă bere. Da, uneori îmi trec cam multe prostii prin cap.

Pâna la urmă l-am găsit. Îl lăsasem în baie. Sau piticilor li s-a făcut milă de mine, au uns niscaiva rotiţe pe-acolo, pe sus, şi mi-am amintit. Dar au fost câteva minute în care mi-a fost teamă. Că nu mai e nimic acolo, sus. Şi mi-a fost teamă că nu voi mai găsi nimic, niciodată.

Există însă un sertar, acolo, sus, cu vechituri. Preţioase. Aşa, ca un vin chihlimbariu. Doamne, ce cuvinte-mi trec prin cap! Sunt acolo două sau trei poveşti pe care mi le-amintesc destul de clar. Dar nu pot băga mâna-n foc pentru veridicitatea lor. De parcă le-a trăit altcineva, sau eu, într-o altă viaţă. Să vă povestesc.

Aveam vreo opt sau nouă ani. Venisem la Bucureşti cu ai mei, pe-atunci locuiam în Ploieşti, şi făcusem o vizită la oftalmolog. Doctorul îmi pusese nişte picături în ochi, din cele care măresc pupila, şi-aici nu m-ajută nici memoria şi nici Google.com. Am fost apoi în vizită la nişte prieteni de familie. Doctori. Care locuiau într-o casă mare. Cu uşi imense. De-abia dacă ajungeam la clanţe. Şi deşi nimeni altcineva nu-şi mai aminteşte de vizita asta, şi nici eu, în afară de uşi, tavane de Guliver şi clanţe aurii, frumos încrustate, altceva nu mai ştiu, amintirea e acolo, e vie, e a mea!

A doua e legată tot de o vizită la nişte prieteni ai alor mei. De data asta la Ploieşti. Care-aveau doi copii, un băiat şi-o fată. Nici de-aici nu am amintiri prea multe. Şi cea pe care o am n-o mai are nimeni. Noi, copiii, ne uitam pe nişte benzi desenate. Şi-mi mai amintesc nişte măşti, se găseau la librărie. Din cele de plastic, cu figurine de animale, şi două găuri în dreptul ochilor. Cred că risc puţin dacă afirm că era multă pace în casa aia.

Şi-acum urmează ceva şi mai fascinant! Am căutat pe Google despre Mac şi Cocofifi ani la rând. Nu se putea să-mi fi imaginat eu toate astea. Şi-ncă atât de clar! Azi, chiar azi, din toate zilele, când m-am hotărât să scriu despre amintirea asta, i-am găsit pe Mac şi pe Cocofifi pe Google (http://benzi-desenate-online.blogspot.ae/2011/03/mac-si-cocofifi-calatori-in-timp.html). Deci n-am visat! Asta e oarecum liniştitor!

Anunțuri
Categorii:Gânduri Etichete:, ,