Arhiva

Posts Tagged ‘copilarie’

Încercări de Marţi

Decembrie 28, 2010 Lasă un comentariu

Poate că nici nu erau necesare mai multe manevre: două gânduri răzleţe, aproape imperceptibile, despre ce-aş putea să scriu într-o după-amiază luminoasă de Decembrie. Şi n-ar trebui să stau deloc pe gânduri, să trec mai departe, prefăcându-mă că nu am priceput aluzia fină… Da, chiar puteam scrie ceva azi. Doar era Marţi!

Motanul pândea Ieşirea cu ochi mari, dar eram sigură că mă urmăreşte şi pe mine cumva, un colţ de privire aparent împietrită era pentru mine. Şi atenţia asta aparent ascunsă nu era decât o confirmare: da, poţi scrie ceva azi! Ce mai aştepţi?

Trag aer în piept, îmi aprind pipa aromată, număr pâna la 15… Sau până la 23? Chiar nu mai scrisesem de mult! Pfu!

Motanul pufăie şi el, nu ştiu dacă de-adevăratelea, sau pentru că ştiu că-n momentul de faţă m-ar râde şi curcile şi m-ar pufăi toţi motanii din lume dac-ar afla că nu mai ştiu sigur până la cât trebuie să număr.

Renunţ la toate oficialităţile, iau cheiţa de la gât şi deschis pupitrul.

Peniţa e acolo, la fel şi călimara. Închid ochii şi suflu fum albastru peste ele. Nu pentru c-ar fi parte din ritual, ştiu însă cât le place. Azi sunt generoasă. Doar e Marţi!

Le scot cu grijă, le pun lângă foaia de hârtie şi cana cu apă. Foaia de hârtie seamănă cu o pistă de alergări, şi toate pregătirile acestea minuţioase nu sunt altceva decât încălzirea dinaintea cursei. Muşchii trebuie încălziţi cu grijă, altfel alergătorul riscă o jalnică febră musculară – a se citi ‘foaia măzgălită cu semne fără noimă sfârşeşte în coşul de gunoi’.

Draperiile roşii care încadrează Ieşirea flirtează cochet cu adieri îndrăzneţe de vânt. Se înfoaie ca nişte dansatoare de flamenco. Acum au împietrit nefiresc aproape. S-a potolit vântul.

Stau deja de câteva minute în faţa foii albe. Gândurile acelea de-nceput, s-au dus! Sau se joacă de-a v-aţi ascunselea, ceea ce ar fi extrem de nepotrivit pentru o zi de Marţi! Deşi…

Ca şi cum aş fi început brusc să văd după o lungă orbire, înţeleg în sfârşit! Da, iată, şi Motanul mă aprobă! ‘Ah, că mult  ţi-a mai luat să pricepi!’

Cumva, cândva, mă-ntorsesem în copilărie! De fapt, ca să fiu şi mai precisă, în perioada aia ingrată dintre copilărie şi adolescenţă. Când inocenţa nu e încă o crimă, dar se întoarce împotriva ta ca un bumerang încăpăţânat şi dureros. Şi-mi aduc aminte de toate întâlnirile cu Miro. Nu fac nimic să ies din copilăria asta care nu mi se mai potriveşte deloc. Mi-a rămas mică, dar eu mă-ncăpăţânez s-o port, mimând o naturaleţe despre care nu-mi dau seama prea bine ce cred ceilalţi. Miro, cel puţin, pare să se simtă în siguranţă. Te porţi firesc cu un copil la urma urmei, nu? Dar ceva e-n neregulă, căci mă simt ca o femeie şi mă-nfior plăcut când îl sărut de rămas bun.

Liniştea din jurul meu era plăcută. Confortabilă. Acceptabilă.

Zilele se succed liniştite. Plăcute. Vântul înfioară draperiile roşii, norii se colorează asemeni unor dansatoare de cabaret, dar trec repede de nu înţelegi nimic din ei. Motanul păzeşte Ieşirea fără să se plictiseasă. Şi eu uit de cele mai multe ori că am cheiţa de la pupitru la gât şi pot oricând să scot peniţa şi călimara. Căci gândurile sunt în mine, nu e vorba c-ar pleca vreodata undeva şi nu s-ar mai întoarce. Aşa cum ştiu că şi Femeia bântuie undeva prin mine. Închisă într-o încăpere de a cărei cheie chiar nu mai ştiam nimic. Deocamdată.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,