Arhiva

Posts Tagged ‘Godot’

NECONSOLATUL

(opriți-vă aici dacă n-ați citit originalul lui Ishiguro!)

 

Duminică cu Ishiguro. Scrie frumos!

Un hotel. Un oraș. Nu se știe în ce parte a lumii. Dar povestirea înaintează și cititorul trebuie să se obișnuiască cu ideea că locul și timpul nu sunt importante pentru povestire.

Cînd citesc cum ajunge Ryder la hotel parcă mă văd pe mine ajungînd la hotelul din Timișoara. Un hol lung, cîteva trepte spre recepție, în dreapta un hol întunecos care duce spre toalete și sala de mese la Timișoara, și spre niște săli de conferințe cu pianul la care-ar fi putut repeta Ryder, și mai încolo, cam după sala de mese de la Timișoara, un bar cu tavan înalt prin care parcă se vedea cerul. Nu mai știu dacă chiar așa a scris-o Ishiguro, sau așa am simțit eu. A fost cumva, pentru puțin timp de atfel, singurul moment de respiro de care are parte Ryder pe tot parcursul celor aproape șase sute de pagini.

Și-acum, cînd Hilde Stratmann îl sfătuiește să se ducă în Orașul Vechi, eu tot la Piața Operei mă gîndesc și la toate străduțele pe care am rătăcit în joia aia neploioasă.

Începutul cărții ăsteia, cu impresia că toată lumea știe ce-i cu el mai puțin el însuși, mi-aduce aminte de capitolul de început al romanului La Capătul Lumii și-n Țara aspră a minunilor al lui Murakami. Tot un lift – dar eroul lui Murakami e singur în lift, nu-l bate nimeni la cap, așa ca pe bietul Ryder. Și poate că paralela e forțată și se limitează strict la lift și la senzația de picat din cer, dar a fost amuzant s-o contemplu și s-o pun pe hîrtie!

(…) Nu știu de ce am ajuns să mă identific cu Ryder. Nu cînt la pian, și niciodată n-am fost așteptată cu atîta nerăbdare undeva. Nu e neapărat adevărat, dar nu asta voiam să zic. Toate personajele care au interacționat cu Ryder pînă acum au rostit cam o sută de cuvinte la unul singur spus de Ryder. Și toți își înfloreau discursurile cu politețuri grețoase (aproape) și cu o admirație prefăcută (poate). Ryder – eu și tăcerile mele și dorința mea de a fi lăsată în pace. Am rezonat cumva cu asta…

(…) Nu, Ryder nu semăna cu mine! Sau cu personajul din lift al lui Murakami. Aducea mai degrabă cu profesorul din FEMEIA DUNELOR a lui Kōbō Abe. Sau poate că nu, deși toate tentativele lui de a se odihni, de a-și pune ordine în gînduri, de a fi, toate erau întrerupte de locuitorii orașului ăstuia mort… semăna cu orașul din visele mele. Orașul meu gol, adică. Toate personajele astea enervante care vorbeau într-una două paragrafe, trei, o pagină, două, fără să spună de fapt nimic… Ryder – profesorul, încercînd să doarmă, să urce duna de nisip… Interesant!

(…) Acum ajunsesem să mă întreb retoric dacă Ryder chiar era o victimă, o marionetă tristă, sau nu era pur și simplu un imbecil: o lăsase pe Sophie la film, ca și cum n-ar fi existat, și nu pentru c-ar fi vrut să-i plătească cu aceeași monedă pentru că ea l-a lăsat singur cu fiu-său la cofetărie.

Acum se dusese la contesă în halat și-n papuci de casă. De data asta nu era neapărat vina lui, îl luase Hoffman pe sus fără să-i spună unde merg, dar acum era aici, și nici cel puțin nu se sinchisea de faptul că era caraghios în halatul lui. Asta mă făcuse să concluzionez că era un idiot și nu o victimă a bunului simț și a dorinței de a-i mulțumi pe toți idioții din orașul ăla. Incredibil ce m-atinge lectura romanului ăstuia! Nu pun etichete așa de ușor, cu atît mai puțin unor personaje de roman.

(…) Trebuie să înțeleg că povestea asta n-are nici o noimă. Nu mai trebuie să m-aștept ca Ryder să-și aducă aminte că l-a lăsat pe bietul Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful să facă poze lîngă nu știu ce clădire și-ajunseseră în cîmp… De fapt, de aseară ar fi trebuit să realizez asta, cînd casa contesei, pînă la care Hoffman condusese mult, pe șosele lungi care promiteau să nu se mai termine niciodată, se dovedise în cele din urmă a fi doar unul din restaurantele din hotelul la care era cazat Ryder.

Ishiguro m-a păcălit și de data asta. Așa cum o făcuse și cu SĂ NU MĂ PĂRĂSEȘTI. Cum se transformă copiii de la internat în… (poate nu l-ați citit…Mai bine vă las s-o faceți.)

Dar mă irită teribil lucrurile care n-au nici o noimă! Proza lui poate înțepa, ca un fruct care-și ascunde acele pînă în momentul în care îl iei în mînă; personajele scrijelesc în carne vie prin acțiuni fără absolut nici o logică, parc-ar fi Vladimir sau Estragon din AȘTEPTÎNDU-L PE GODOT. Scriitura lui Ishiguro e ca un drog, mergem mai departe cu Ryder pe dealul ăla, imbecilule, te duceai la nu știu ce clădire! Trezește-te!!!!

(…) L-a lăsat pe Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful. Apoi, în tramvai îi promite Fionei că merge la ea la masă. Acum se-ntîlnise cu Cristoff și se duce cu el la nu știu ce prînz. Și toate celelalte promisiuni pe care le face parcă sunt pietre de moară pe care un cititor grijuliu le cară după el, căci Ryder nu pare să-și facă prea multe griji. Și pietrele astea sunt din ce în ce mai grele. Oare Ishiguro își testează cititorii, să vadă cine rezistă cel mai mult? Eu mă căzneam teribil, dar nu eram încă decisă să renunț. Ba din contră!

(…) Citisem cîteva recenzii pe Goodreads. Deci Ryder visa! Și-atunci toate anomaliile nu mai trebuiau înțelese și explicate. Cel puțin scăpasem de senzația de anxietate și de atitudinea belicoasă pe care încercasem să le ignor fără prea mult succes.

(…) L-am terminat pe NECONSOLAT. Ciudat personaj Ryder ăsta! Se plimbă cu tramvaiul prin orașul ciudat, circular, sferic, ca-ntr-o bulă, așa era orașul acela; și el era în piață, în centrul vechi, și dacă s-ar fi uitat în sus ar fi văzut deasupra capului nu luna, sau cerul plin de stele, ci cupola sălii de concerte și mașinile parcate în jurul ei.

Tramvaiul era ca un fel de hotel cu mic dejun inclus. Ouă prăjite, cîrnați și croissante, și, ca să nu dezamăgească tocmai la sfîrșit, să păstreze acea atemporalitate bizară și enervantă, Ryder se plimbă cu tramvaiul în loc să se ducă la hotel și apoi la aeroport.

Ishiguro e un vrăjitor! Cîntă la un fluier magic și tot felul de senzații, care mai de care mai contradictorii și mai neplăcute, se ivesc din negura în care-ai fi crezut că s-au rătăcit. Sunt acolo, le trebuie doar un fluier magic, sau un scriitor minunat, care să le trezească la viață! Ishiguro e un scriitor minunat! DITO!

Categorii:Gânduri Etichete:, ,