Archive

Posts Tagged ‘numere’

FLUTURI, NUMERE ŞI SCRABBLE

Decembrie 27, 2012 Lasă un comentariu

Café Quijano îmi aduce mereu aminte de o seară ploioasă de primăvară.

Mă întorceam de la Monica, aerul era puternic, o ploaie uşoară şi călduţă spăla străzile murdare ale cartierului. Mergeam alene, din căşti muzica se înfiora prin canalul auditiv, în jos pe şira spinării, la rădăcinile tuturor firelor de păr, până-n stomac, fluturii muribunzi se resuscitau pentru o clipă… şi-atât. Ne despărţisem de vreo două luni şi ştiam cumva că e definitiv şi irevocabil. Da, dragostea nu murea, se-agăţa cu degete tremurânde de tot ce putea, de orice zdreanţă fluturândă din suflet pe care reuşea s-o prindă. Era o stereotipie matusalemică, de dinainte de mine, de dragoste şi de timp.

Îmi pusesem Café Quijano şi seara de primăvară, cu ploaia ei şi dorul de el se materializaseră pentru câteva clipe în livingul meu.

Capitolul despre Aomame se termină când apasă ea pe trăgaci. Mă gândesc că n-are cum să moară, mai sunt cinci sute de pagini din roman, cine mai spune povestea ei?

Vlad e-n bucătărie, clincăne linguriţe, căni şi alte obiecte cântătoare. Nu-i place Café Quijano, dar ştiu că n-o să-mi zică niciodată să schimb muzica. Şi antipatia lui n-avea nici o legătură cu reminiscenţele pe care mi le trezea muzica asta. Luase bătaie în facultate de la un spaniol beat, care-l bătea şi cânta acolo, pe limba lui. Îl tăiase pe spate şi probabil că l-ar fi omorât dacă nu intervenea poliţia. Nu cânta Café Quijano neapărat. Dar asta nu era important.

– Îţi fac un ceai?

Are o voce groasă, ar fi putut să cânte la operă. El zice că n-are ureche muzicală când îl mai tachinez cu treaba asta.

– De ce?

– Că-i soare-afară.

– Nu, de ce e ceaiul?

– De ce e cana?

E obositor uneori. Râde. Ştie că m-a enervat.

– De portocale cu ghimbir.

– Da, mulţumesc!

Pun cartea deoparte, deşi mor de curiozitate să văd dacă se-mpuşcă Aomame. Caut telecomanda şi opresc combina muzicală. De-ajuns cu dorurile vechi!

– Ştii când am fost la maraton cu Alex?

– Da.

– Numărul meu se termina în cinci şi al lui in patru. Ştii de ce l-am vrut eu pe ăla cu cinci?

– Nu pentru că era mai mare?

– Poate, la început. Dar apoi mi s-a părut că cinciul are o culoare mai frumoasă decât patru.

Tace pentru o clipă. Apa s-a încălzit în cana electrică. În seara asta a ales pentru el cana cu Moş Crăciun, şi cana cu văcuţă pentru mine. Pune pliculeţele de ceai, toarnă apa şi acoperă cănile cu farfurioare albastre. Să nu se piardă aroma! E meticulos şi-mi place să mă uit la el cum îşi face de lucru în bucătărie. N-a aprins lumina. Ştiu că e desculţ. L-aud cum lipăie pe gresie cu tălpile lui mari. Poartă un maieu galben şi umerii bronzaţi par bolovani trişti, nebăgaţi în seamă. Pe omoplatul stâng, cicatricea veche rânjeşte perfid. Aproape că mă face să-mi promit  în gând că n-o să mai ascult niciodată Café Quijano când e el la mine.

– Deci, ce culoare avea cinciul?

– Roşu!

– Aha! M-am gândit eu!

Mustăceşte în barbă.

-Auzi, tu n-ai de gând să te razi?

– Nu schimba subiectul! Şi patru ce culoare are?

Nu mai ştiu! Dar nu era roşu! Dar îl simt că vrea să se joace.

– Hm… Cred că gri. Tu ce zici?

– Şi şaptele e verde?

Numere şi culori! Parfumuri şi anotimpuri! Oameni şi…

– Da, cum de-ai ştiut?

Zâmbeşte timid. Îşi face de lucru cu ceaiurile, de parc-ar trage de timp, de parcă ar vrea să păstreze distanţa dintre noi. De parcă în sufragerie încă plouă, de la Café Quijano şi amintiri de doi lei.

– Ştii, nu mi-ai răspuns niciodată la întrebarea pe care ţi-am pus-o inainte să plec.

Da, ştiam c-o s-ajungem şi la asta. Mă uit la el, şi el la mine.

– Las’ că ti-oi răspunde. Adu odată ceaiul ăla!

Vine cu ceaiurile, le pune pe măsuţă şi se-aşează şi el pe jos, la dreapta mea. E trist, şi sub barba deasă îi simt colţurile gurii căzute. Miroase-a şapte!

– Hai să ne jucăm SCRABBLE!

Categorii:Gânduri Etichete:,