Archive

Posts Tagged ‘teleportare’

CUM BEAU EU CEAI CU SEARA

Februarie 11, 2014 13 comentarii

Ceaţa coborâse până aproape de trotuarul umed şi valuri grase se rostogoleau unele peste altele ca nişte purcei jucăuşi şi sătui.

Îl vedeam înaintând atent, de teamă să nu-l apuce de picioare un braţ descărnat, târându-se din ceaţă, ca un melc fără cochilie. Înalt, cu o pălărie mare care îi ascunde faţa, un pardesiu negru strâns la mijloc, e atât de slab încât aproape c-ar fi trebui să-l prindă ceva de picioare ca să nu înceapă să plutească şi să calce pe vălătucii de ceaţă, stricându-le striaţiile obraznice. Nu călcaţi pe iarbă, pardon, pe ceaţă!

M-am pregătit să termin ceaiul amar din ceainicul roşu şi să-mi şterg orice semn de nerăbdare din colţul gurii. Ştiam cât e de critic şi nu voiam să plece înainte de a-i fi văzut ochii.

A bătut încet la uşă şi poate nu l-aş fi auzit, preocupată cu ceaiul, dacă motanul alb cu un ochi portocaliu şi unul violet nu s-ar fi uitat lung la mine, nelăsând loc nici celei mai mici îndoieli că el era aici.

Am deschis, m-am înclinat şi i-am făcut loc să intre. S-a înclinat şi el, şi-a scos pălăria de pe care atârnau zdrenţe de ceaţă curioase şi atunci am văzut că purta ochelari cu lentile maro care îi ascundeau ochii. Oare ce culoare or fi având în ziua asta ceţoasă?

I-am făcut semn să se aşeze pe scaunul de piele cu spătar sculptat, iar eu m-am pus pe jos, pe o pernă care a oftat plictisită.

– Ţi-am adus ceva, a rostit el şoptit.

Scoate din buzunarul drept al pardesiului un obiect mic, care seamănă cu o brichetă. Sau un stick de memorie. Negru, lunguieţ, cu două dungi metalice la unul din capete. Se apleacă în faţă şi mi-l întinde.

Mă întind şi eu ca să pot ajunge la el, dar recunosc c-am făcut-o sperând să-i văd ochii pe sub ochelarii maro. Nici o şansă!

– Ştii cum să-l foloseşti. Nu trebuie să spui nimănui de el. Mai ales mamei tale, care o să fie curioasă şi o să puna o mie de întrebări. Rişti să nu te mai poţi întoarce niciodată aici.

Să nu mă mai întorc aici? Să nu-l mai văd niciodată? Uit să respir pentru câteva clipe. Înghit în sec şi dau din cap c-am înţeles. Şi ştiu că ştie!

Vorbeşte încet, aproape că nu reuşesc să disting toate cuvintele, şoaptele lui îmi ating timpanele la fel cum mângâie el clapele pianului cu buricele degetelor. Uneori tare-aş vrea să fiu pian!

Strâng în palma dreaptă obiectul dreptunghiular, sperând să fi rămas ceva din căldura lui pe plasticul rece.

Se ridică, mă salută înclinându-şi uşor capul şi părul roşu îi cade pe lângă obrajii palizi, înţeleg că nu trebuie să îl conduc. Şi pleacă.

Puteam să fiu oriunde aş fi vrut! Mă puteam realmente teleporta oriunde! Ştiu, ‘a teleporta’ e un termen prea pretenţios pentru povestirea asta cu ceaţă curioasă şi pernă plictisită, dar toată lumea ştie ce înseamnă şi nu mai am nevoie de explicaţii suplimentare.

M-am hotărât destul de repede. Mi-am pus rochia neagră şi o pereche de sandale uşoare, mi-am pictat ochii cu albastru şi-am apăsat pe una din benzile metalice.

(…)

Oraşul era scăldat într-o lumină timidă, călduţă şi cumsecade, şi oamenii se mişcau aproape cu încetinitorul. Am înţeles că era aproape de apus, lumea se pregătea de seară după o zi de muncă. Ultimii precupeţi îşi strângeau tarabele. Unul din ei îmi întinde un fruct luminos. Îl iau, mulţumindu-i cu o mişcare uşoara a capului. Ochii străinului îmi zâmbesc de sub turbanul alb.

– Îţi place?, aud o voce tânără în spatele meu.

E minionă şi are o rochie albastră, cu flori mari. Îi zâmbeşte şi ei privirea, iar cârlionţi aurii par să-mi facă cu ochiul.

– Nu ştiu, nu l-am gustat încă.

Parc-o ştiu de-o viaţă, e-atât de caldă şi de luminoasă!

– O, atunci aşteaptă! Cel mai bine e să-l mănânci cu o felie de cozonac. Vino!

Mă ia de mână şi mă trage după ea pe nişte străduţe curate. Ne îndepărtăm de piaţă şi în curând ne trezim între nişte blocuri înalte şi urâte. Nu mi-au plăcut niciodată blocurile înalte, înghesuite unele într-altele, ascunzând cerul şi părând să conspire pe la colţuri.

Intrăm într-o scară întunecoasă, urcăm cu liftul până la etajul trei şi prima uşă cum ieşi din lift e a ei. Are un apartament micuţ şi plăcut. Am mai fost aici cândva. Aveam opt ani, pe ea o chema Daniela şi ne jucam cu păpuşile.

Taie cozonacul, îmi dă o felie şi mă îmbie să încerc combinaţia. Fructul e zemos, dar nu are nici un gust. Muşc şi din felia de cozonac şi-ncepe nebunia gusturilor: piersici, miere, căpşuni, pepene, mentă, ghimbir… Nu se mai termină şi cred c-am să mai încerc o dată!

Ne ducem apoi pe balcon, să bem cafea. Ne aşezăm pe nişte scăunele de lemn cum avea bunicul, la o măsuţă ca de jucărie de la care lipsesc păpuşile.

Mă uit la ea şi mă gândesc că e fericită aici. E casa ei. Şi nu trebuie să se căsătorească dacă nu-şi doreşte asta. Nu că n-ar fi fost frumos s-o aştepte cineva acasă. Ea dă din cap, de parcă mi-ar citi gândurile…

N-ar fi prea politicos să dispar aşa, ca Bilbo Baggings de la petrecerea zilei lui de naştere, dar mă gândesc c-ar înţelege dac-aş trimite-o să-mi aducă nişte apă şi nu m-ar mai găsi aici la întoarcere.

(…)

Staţia de metrou e înaltă şi se simte pământul de deasupra ei, greu şi obosit. Miroase de altfel a pământ şi a cartofi, ca la străbunica în beci. Simt o adiere rece în ceafă. Vine trenul.

Nu e aproape nimeni pe peron. Din tunelul rece, trenul intră în staţie încet, ca un melc obosit după o întrecere cu o coropişniţă vorbăreaţă.

Se deschid uşile şi intru în vagon. Sunt destule scaune libere, aşa că mă aşez şi eu, îmi scot cartea şi mă prefac a citi. De fapt, îmi place să-i observ pe ceilalţi călători.

Toţi par a-şi rumega gândurile în linişte, dar în vagon pluteşte o tensiune apăsătoare. Cine-o să explodeze primul? Femeia grasă în rochie roşie? Şi ea se preface a citi, dar puştiul pistruiat din spatele ei i se tot uită peste umăr şi uneori o face atât de ostentativ, încât ai zice că-i şopteşte ceva la ureche. Poate chiar îi împărtăşeşte vreun secret.

Sau domnul cărunt care pare să-si numere ‘fulgii’ de mătreaţă de pe pălărie. A ajuns la şapte sute şaizeci şi opt, când doamna de alături strănută şi-l întrerupe iar. Şi-o ia de la început, unu, doi, trei…

Cobor la staţia următoare, urc cu scările rulante şi ies la lumină.

Cartierul se întinde în stânga. În dreapta, o barieră şi Pădurea. Pe care o s-o străbat mai târziu, într-o maşină condusă de Tudor.

Las Pădurea în spate şi-o iau încet către pâlcul de case din depărtare. Trec pe lângă câteva magazine mici şi gălăgioase, lăzi, sticle, maşini, claxoane. Grăbesc pasul pentru că vreau s-o văd pe mama şi pentru că ştiu că nu mai am prea mult timp.

(…)

Recunosc strada. Mi-o aminteam mult mai mare, mai lată, adică, dar între cele două rânduri de case de-abia dacă au loc să treacă două maşini una pe lângă alta. Pomii de pe marginea drumului pot să-i număr pe degetele de la o mână şi sunt trişti şi goi, deşi miroase a primăvară şi-ar trebui să strălucească în aşteptarea noilor boboci, ca o viitoare mămică. Femeile însărcinate au o strălucire numai de ele ştiută, le inundă dimineţile timp de nouă luni de zile, au nevoie de ochelari de soare… Îmi amintesc de ochelarii lui maro şi-o iau pe trotuarul de pe partea stângă, până la numărul 42. Şi jur că n-are nimic de-a face cu răspunsul la întrebarea din GHIDUL AUTOSTOPISTULUI GALACTIC.

Urc scările de la intrare şi bat încet la uşă. Se-aude căţelul ciupind repede parchetul cu gheruţele, îl şi văd dând din coadă ca nebunul, căţeii ştiu cel mai bine să-ţi ureze bun venit.

Mama are un şorţ roşu şi e rumenă în obraji ca Gretel. Nu ştiu de ce-mi venise că Gretel ar fi fost rumenă în obraji, când de fapt pun rămăşag că era vânătă de frig, de foame şi de perspectiva de a fi mâncată de vie. Sau de moartă. Iar nu reuşesc să rămân în prezent şi ăsta e clar un semnal că nu mai am mult timp şi va trebui să mă întorc.

Mama face gogoşi pe care îi presară cu zahăr pudră şi toată casa miroase a vanilie şi am iar şapte ani şi nu-mi mai pasă câte calorii are gogoaşa uriaşă pe care acum n-o mănânc, dar îmi închipui cum ar fi, îmi încurajez papilele gustative să-şi aducă aminte gustul de cocă pufoasă…

Tudor claxonează de zor din faţa casei, o pup repede pe mama şi-o zbughesc înainte să începem amândouă să plângem, mie să mi se-nfunde nasul şi ea să ude gogoşile cu lacrimi.

– Hai, fato, odată! E timpul!, face Tudor şugubăţ.

Îi ciufulesc claia de păr roşcată şi-mi dau seama că-i lipsesc pistruii ca să fie morcoveaţă. Nu, Morcoveaţă nu i s-ar potrivi, n-aş fi făcut niciodată dragoste cu un bărbat cu porecla asta.

– Ce-i cu tine?

Se uita la mine în oglinda retrovizoare şi nu ştiu ce vede, nodul din gât de dor de mama, sau inima strânsă de un dor nebun pentru o nălucă.

– Ştii, mă gândeam… , încep eu cu voce joasă şi-l simt că vrea să-mi zică să vorbesc mai tare, dar se abţine, apucă volanul mai bine şi-şi ascute urechea dreapta. Acuma e pe jumătate elf!

– Sunt tristă. Dar asta nu e un lucru rău. E ca o zi ploioasă. În care stai în casă şi te uiţi cum se scurge ploaia pe fereastră. Şi ştii că-i bună ploaia, pământul are nevoie de ploaie…

– Ce tot zici tu acolo?

Are aceeaşi voce şugubeaţă a lui Tudor şi vrând-nevrând mă surprind zâmbind.

E tuns scurt şi i se vede ceafa acoperită cu zulufi aurii, ca un câmp de grâu numai bun de cosit.

– Ce ploaie acolo, la tine, in Deşert? Nu-mi povesteşti tu cum se inundă Oraşul de fiecare  dată când plouă? La tine nu e bună ploaia. Nu creşte nimic din nisip dacă plouă.

Nu ştiu ce să-i zic. Nu vreau decât s-ajung acasă, teribil am obosit!

Pădurea se întunecă din ce în ce mai tare, pomii sunt tot mai deşi, mai puternici, mai indiferenţi. Las geamul în jos şi aerul tare aproape că mă sufocă. Ştiu c-acum e momentul, îl sărut pe Tudor pe gât şi apăs pe una din benzile metalice.

(…)

Motanul are deschis doar ochiul violet. Îmi urează ceva pe limba lui nerostită. Mă aşez pe scaunul de piele cu spătar sculptat pe care a stat el cu doar câteva clipe înainte. Trag aer în piept şi mă uit la stick-ul de memorie din palma dreaptă. Poate-am să mă duc altă dată să-l caut pe el. Dar nu acum. Acum se termină ziua şi trebuie să pregăteasc ceaiul pentru seară. Ştiu că-i place ceaiul cald şi cu puţin ghimbir. Fără miere!

Seara vine, îşi bea ceaiul şi pleacă fără să zică nici cel puţin un mulţumesc timid. Aşa e ea! M-am obişnuit.

Sting lumânarea şi mă duc să mă culc. Şi-mi doresc să-l visez mergând prin ceaţă.

Categorii:Gânduri Etichete:, ,