Arhiva

Posts Tagged ‘ARTE’

VARA CU ARTE ȘI ORHIDEE MURIBUNDE…

Iulie 26, 2015 3 comentarii

Vara e liniştită, călduroasă, suportabilă. Deşi eu tot simt aştept mă mir că vine iarna (tricul ăsta cu o înşiruire fără semne de punctuaţie am învăţat-o de la Rushdie şi-ale lui Versete Satanice care-mi colorează înspăimîntă neliniştesc serile, c-atunci citesc, înainte să adorm). Se termină anul. Ca să înceapă altul!

Şi dacă mîine, din senin, ar începe să ningă?, mă-ntrebasem eu azi în drum spre birou. Pentru mine n-ar fi nimic surprinzător, de parcă-mi vine Crăciunul, nu vacanţa de vară. Dar cum aş putea să-i fac pe ceilalţi să mă creadă că eu am ştiut? Nu c-o să ningă în deşert, dar că vine iarna. În Iulie.

(…)

Momentele mele de tăcere miroseau a tutun de pipă cu aromă de cireşe, se unduiau concupiscent în ritmuri de Buddha Bar, mişcîndu-şi şoldurile periculos de provocator pentru paharul de bere care aşteaptă să fie golit cu pasiunea cu care te fascinează bătaia unei aripi de fluture, rulată cu încetinitorul…

Dezvoltasem o relaţie interesantă cu orhideea de la IKEA (în momentul în care transcriu textul ăsta, biata orhidee nu mai are nici o floare, şi se pregăteşte să mai piardă o frunză… N-am noroc cu plantele de la IKEA!) Uitasem în vreo cîteva dimineţi să-i urez de răsărit de soare şi nici seara nu-mi făcusem un obicei să fiu responsabilă pentru visele ei plăcute. Dar cînd o udam, cocoţată pe scăunel, ca şi cum aş fi urcat nişte trepte acoperite cu mătase grea către tronul reginei, nu uitam niciodată s-o complimentez, atingîndu-i delicat petalele superbe şi frunzele groase, ca de aloe.

În primele zile o rugasem să nu moară, nu prea aveam noroc cu plantele de la IKEA (am mai zis asta o dată!). Dar simţeam cumva că orhideea asta era ca o femeie puternică, cochetă şi rezistentă. O Regină!

(…)

image1

Patricia Petibon era o soprană care cînta muzică barocă, se pare că Hendel îi plăcea tare mult. O roşcată focoasă, îmbrăcată în roşu pe scenă, fardată în tonuri de toamnă rece, dar înveşmîntată  în alb şi fără buze roşii în interviul în care povesteşte despre adîncimile vocii umane, ale sufletului rănit; era două femei într-una! Atît de diferită! Aproape de nerecunoscut, vocea adîncă, roşie, barocă… Vocea de la limita adevărului, cum se mărturisise ea  sfioasă, albă…

Minunat concert! Am prins-o în cîteva ipostaze extraordinar de expresive, disperare, melancolia despre care vorbise în interviu, străvezie, de parc-atunci s-ar fi întors din adîncimile cele mai adînci ale sufletului, unde găsise vocea roşie… Şi bucata se terminase, şi ea clipise de vreo cîteva ori înainte să zîmbească şi să mulţumească pentru aplauze şi ovaţii, ca şi cum atunci s-ar fi întors de jos…

Rarele evadări pe care mi le oferea ARTE erau nesperate guri de aer pur, ca de vîrf de munte, ca excursia de la Piatra Arsă pe care mi-o aduc aminte în cele mai mici detalii, zăpada, ceaţa, răsăritul, cîinii, libertatea pe care numai muntele ţi-o dă. Eu, pe vîrful ăla de munte, nu eram eu, luptîndu-mă cu nisipul. Şi nici eu, după ce-o să plec din Deşertul ăsta.

Categorii:Jurnal de bord Etichete:, ,