PORTALUL

Decembrie 13, 2017 Lasă un comentariu

Caută!

Căci ușa e acolo.

Și nici nu trebuie să apeși pe clanță:

te înghite cu totul, pe nerăsuflate,

și rîgîie ca un cavaler medieval pe care nu l-a ales nici o prințesă.

 

Dincolo nimic nu e altfel.

Nimic în afară de nimicnicia mîinii drepte de a se decreta mînă dreaptă!

 

De fapt nu căuta nimic!

Aspiră, chiar, să n-o găsești niciodată!

Perspectiva alunecării fără de sfîrșit în josul vizuinei iepurelui

A fost (inițial) înspăimîntătoare – chiar și pentru Alice.

Și reginele roșii sunt pentru cavalerii care rîgîie!

Anunțuri

Frig scurt

Decembrie 6, 2017 Lasă un comentariu

E frig

Cum n-a mai fost demult

Și cum nu mi-a mai fost demult dor.

 

E frig

Și timpul îngheață

Pentru tot aerul respirat departe de tine.

 

E frig.

Categorii:Gânduri Etichete:,

Cum mi-am petrecut vacanța

August 6, 2017 2 comentarii

În față, o bucată de hîrtie trece în siguranță strada. Cu vreo cîțiva kilometri în urmă, un iepuraș n-a fost atît de norocos.

Cîinele sforăie pe canapea. Parcă s-ar opinti să sape o groapă, într-o zi călduroasă, plină de muște cu personalitate și cu un nivel ridicat de OCD (ău-si-di, da? Pentru că atunci cînd jonglezi cu Rom-Engleza cam 20 – 80, tulburarea obsesiv compulsivă sună aproape nefiresc – voiam să folosesc o comparație haioasă; textele mele, indiferent de natura lor, sunt pline de ironii mai mult sau mai puțin… și-aici v-aș ruga să folosiți orice determinant vă vine la-ndemînă).

După gard, vîrfuri de porumb verde-crud. Din porumb, turla bisericii proiectîndu-se pe cocoloașe de nori albi. Totul pe un fundal de un albastru ireal – apropo de clișee (prietenii știu de ce).

biserica si porumb.jpg

Cîinele nu mai sforăie. A terminat groapa. Și muștele s-au dus la culcare.

În vara asta, România s-a văzut în bucăți de puzzle, printre strănuturi și nas înfundat. Cu ploi timide și apusuri familiare, bere și trandafiri în nuanțe de dessous-uri rămase sub rochii negre, infinituri de nuanțe de verde ghicite prin geamul murdar al unui tren leneș, atît de leneș cît să-mi dea cu tifla pentru că-mi exprimasem dorința de a mai merge cu trenul. Străbăteam munții de patru ori pe an în drum spre vacanțele de la bunici acum o sută de ani (parcă), și mă uita Dumnezeu lipită de geam. Munții nu s-au schimbat, trenul e la fel de neconvingător că suntem în 2017, parcă m-aș fi întors în timp, dar bunicii mei sunt morți și moralul e oarecum la pămînt, dar nu vreau să stric textul ăsta cu totul.

Azi e Sfîntul Ilie și mama încerca să-l convingă pe tata, în timp ce așteptam trenul, ca să uite că iar plec, și c-o doare și plînge, că sigur o să plouă. Ce dacă sunt 30 de grade și șanse de ploaie 0% (confirm aplicației meteo de pe telefon), Ilie n-o să lase să-i treacă ziua fără cîteva fulgere și tunete. Ar fi fost ceva șanse de ploaie pe la Azuga, dar am trecut acum, n-o să-i pot confirma mamei c-a avut dreptate.

Mă gîndisem la un moment dat cum ar fi să mă întorc. În România. De tot. A fost un moment scurt. Ca și cum n-ar fi fost.

Cartea lui Exharhu (Fericirea e un ac de siguranță) e teribil de tristă. Adevărată, și prin asta tristă.    Parcă-ți vine să cauți un buton să te-ntorci în copilărie, cînd bunica ne făcea felii de pîine cu unt și salam, și un ou fiert tare, și pîinea era gustoasă, cu coaja groasă și frumos colorată într-un maro de lemn sănătos; și apă și un măr, să mîncăm în tren. În trenul de azi mai trecea din cînd în cînd un domn supraponderal cu o tavă rotundă pe care își țineau echilibrul cîteva pahare din plastic cu cafea și trei cutii cu Pepsi. Eu aș fi vrut niște apă, dar nu aveam timp să-l întreb nimic, căci trecea repede, fără să apuce cineva să-i comande ceva. De parc-ar fi fost un concurs: mă prinzi, îți dau o cafea! Pe care o plătești! Dac-a mai rămas ceva în pahar!

Mai avem puțin și ajungem la Ploiești. Munții au rămas undeva în spate, deja mi-e dor de ei!

Azi dimineață m-am trezit mai devreme. Pe geam, grădina mamei era inundată de o lumină clară care înnebunea vrăbiile. Nu se-auzeau decît ele și cîte-o găină mirată. Din cînd în cînd; de parc-ar fi așteptat să le vină vreo mirare ca să cotcodăcească. Mă gîndeam că și legumele trebuie că zic ceva uneori. Se miră de ceva, se bucură de lumină, își contemplă creșterea. Verzele de pe ultimul rînd nu bănuiau c-o s-ajungă în cuptor. Probabil că dac-ar fi știut s-ar fi manifestat mai gălăgios. Pentru cine are urechi s-audă!

Ploiești. Am reminiscențe vagi legate de cei trei ani în care am locuit în Ploiești. Dar     mi-aduc foarte bine aminte că la Ploiești am văzut Războiul Stelelor și Imperiul Contraatacă. Și mă suiam în niște molizi din fața blocului și-l căutam pe Luke Skywalker. Cred că-l și găseam.

Cu o întîrziere de patruzeci și cinci de minute, dar cu toate vagoanele, am ajuns în gara din București.   N-am timp să fac o analiză aprofundată dacă s-a schimbat ceva, mie mi se pare că nu, fac slalom grăbită printre oameni gri cu bagaje prăfuite, și după alte douăzeci și cinci de minute cu metroul, ajung în Dristor. Sunt cam șapte, opt minute de mers pe jos de la metrou pînă la frate-meu, și e cald, și eu mă încăpățînez să nu-mi scot sacoul, și-am făcut drumul ăsta de milioane și milioane de ori, întorcîndu-mă de la școală, sau de la birou, sau de la vreo întîlnire, sau de la teatru, sau după o seară cu multe licori… Timpul și memoria sunt două coordonate înșelătoare. Și deși nu înțeleg în întregime Principiul Holografic… nu mai știu ce-am vrut să spun! Ba! O vară așa cum vă doriți! 🙂

Categorii:Jurnal de bord Etichete:, , , ,

Fără…

Pagină după pagină

Surîs după lacrimă

Aer după apă

Totul se destramă

se împrăștie

se dizolvă

particule incomensurabile

săruturi care n-au ajuns niciodată la mine

Dacă mă arunc în

nicăieri…

Te găsesc și pe tine acolo?

Dacă ne scriu cu

aer și surîsuri

pe toate paginile

de apă povestite

în tăcere,

ne vor ajunge

surîsurile

pînă la mine

pînă la tine

departe?

Oare?

Categorii:Gânduri Etichete:,

MAI POETIC

Mai 7, 2017 2 comentarii

Cînd mi se face dor de tine,

Am învățat să-mi torn un pahar de vînt primăvăratic

Cu două cuburi de gheață –

clinchetul e identic cu cel al unui whisky vechi și bun!

 

Cînd mi-e dor de tine,

Îmi înăbuș căscaturile

Cu o ceapă degerată și niște cireșe cu personalitate:

cine-a mai pomenit ger în Mai?’

 

Mi-e dor de tine chiar acum!

Și mă încăpățînez să-mi analizez motanul,

Să fac o ciorbă de usturoi,

Și să scriu poezii fără noimă.

Altfel ți-aș scrie ție și s-ar nărui Everestul.

Categorii:Gânduri Etichete:,

NECONSOLATUL

(opriți-vă aici dacă n-ați citit originalul lui Ishiguro!)

 

Duminică cu Ishiguro. Scrie frumos!

Un hotel. Un oraș. Nu se știe în ce parte a lumii. Dar povestirea înaintează și cititorul trebuie să se obișnuiască cu ideea că locul și timpul nu sunt importante pentru povestire.

Cînd citesc cum ajunge Ryder la hotel parcă mă văd pe mine ajungînd la hotelul din Timișoara. Un hol lung, cîteva trepte spre recepție, în dreapta un hol întunecos care duce spre toalete și sala de mese la Timișoara, și spre niște săli de conferințe cu pianul la care-ar fi putut repeta Ryder, și mai încolo, cam după sala de mese de la Timișoara, un bar cu tavan înalt prin care parcă se vedea cerul. Nu mai știu dacă chiar așa a scris-o Ishiguro, sau așa am simțit eu. A fost cumva, pentru puțin timp de atfel, singurul moment de respiro de care are parte Ryder pe tot parcursul celor aproape șase sute de pagini.

Și-acum, cînd Hilde Stratmann îl sfătuiește să se ducă în Orașul Vechi, eu tot la Piața Operei mă gîndesc și la toate străduțele pe care am rătăcit în joia aia neploioasă.

Începutul cărții ăsteia, cu impresia că toată lumea știe ce-i cu el mai puțin el însuși, mi-aduce aminte de capitolul de început al romanului La Capătul Lumii și-n Țara aspră a minunilor al lui Murakami. Tot un lift – dar eroul lui Murakami e singur în lift, nu-l bate nimeni la cap, așa ca pe bietul Ryder. Și poate că paralela e forțată și se limitează strict la lift și la senzația de picat din cer, dar a fost amuzant s-o contemplu și s-o pun pe hîrtie!

(…) Nu știu de ce am ajuns să mă identific cu Ryder. Nu cînt la pian, și niciodată n-am fost așteptată cu atîta nerăbdare undeva. Nu e neapărat adevărat, dar nu asta voiam să zic. Toate personajele care au interacționat cu Ryder pînă acum au rostit cam o sută de cuvinte la unul singur spus de Ryder. Și toți își înfloreau discursurile cu politețuri grețoase (aproape) și cu o admirație prefăcută (poate). Ryder – eu și tăcerile mele și dorința mea de a fi lăsată în pace. Am rezonat cumva cu asta…

(…) Nu, Ryder nu semăna cu mine! Sau cu personajul din lift al lui Murakami. Aducea mai degrabă cu profesorul din FEMEIA DUNELOR a lui Kōbō Abe. Sau poate că nu, deși toate tentativele lui de a se odihni, de a-și pune ordine în gînduri, de a fi, toate erau întrerupte de locuitorii orașului ăstuia mort… semăna cu orașul din visele mele. Orașul meu gol, adică. Toate personajele astea enervante care vorbeau într-una două paragrafe, trei, o pagină, două, fără să spună de fapt nimic… Ryder – profesorul, încercînd să doarmă, să urce duna de nisip… Interesant!

(…) Acum ajunsesem să mă întreb retoric dacă Ryder chiar era o victimă, o marionetă tristă, sau nu era pur și simplu un imbecil: o lăsase pe Sophie la film, ca și cum n-ar fi existat, și nu pentru c-ar fi vrut să-i plătească cu aceeași monedă pentru că ea l-a lăsat singur cu fiu-său la cofetărie.

Acum se dusese la contesă în halat și-n papuci de casă. De data asta nu era neapărat vina lui, îl luase Hoffman pe sus fără să-i spună unde merg, dar acum era aici, și nici cel puțin nu se sinchisea de faptul că era caraghios în halatul lui. Asta mă făcuse să concluzionez că era un idiot și nu o victimă a bunului simț și a dorinței de a-i mulțumi pe toți idioții din orașul ăla. Incredibil ce m-atinge lectura romanului ăstuia! Nu pun etichete așa de ușor, cu atît mai puțin unor personaje de roman.

(…) Trebuie să înțeleg că povestea asta n-are nici o noimă. Nu mai trebuie să m-aștept ca Ryder să-și aducă aminte că l-a lăsat pe bietul Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful să facă poze lîngă nu știu ce clădire și-ajunseseră în cîmp… De fapt, de aseară ar fi trebuit să realizez asta, cînd casa contesei, pînă la care Hoffman condusese mult, pe șosele lungi care promiteau să nu se mai termine niciodată, se dovedise în cele din urmă a fi doar unul din restaurantele din hotelul la care era cazat Ryder.

Ishiguro m-a păcălit și de data asta. Așa cum o făcuse și cu SĂ NU MĂ PĂRĂSEȘTI. Cum se transformă copiii de la internat în… (poate nu l-ați citit…Mai bine vă las s-o faceți.)

Dar mă irită teribil lucrurile care n-au nici o noimă! Proza lui poate înțepa, ca un fruct care-și ascunde acele pînă în momentul în care îl iei în mînă; personajele scrijelesc în carne vie prin acțiuni fără absolut nici o logică, parc-ar fi Vladimir sau Estragon din AȘTEPTÎNDU-L PE GODOT. Scriitura lui Ishiguro e ca un drog, mergem mai departe cu Ryder pe dealul ăla, imbecilule, te duceai la nu știu ce clădire! Trezește-te!!!!

(…) L-a lăsat pe Boris la cofetărie și-a plecat cu jurnalistul și cu fotograful. Apoi, în tramvai îi promite Fionei că merge la ea la masă. Acum se-ntîlnise cu Cristoff și se duce cu el la nu știu ce prînz. Și toate celelalte promisiuni pe care le face parcă sunt pietre de moară pe care un cititor grijuliu le cară după el, căci Ryder nu pare să-și facă prea multe griji. Și pietrele astea sunt din ce în ce mai grele. Oare Ishiguro își testează cititorii, să vadă cine rezistă cel mai mult? Eu mă căzneam teribil, dar nu eram încă decisă să renunț. Ba din contră!

(…) Citisem cîteva recenzii pe Goodreads. Deci Ryder visa! Și-atunci toate anomaliile nu mai trebuiau înțelese și explicate. Cel puțin scăpasem de senzația de anxietate și de atitudinea belicoasă pe care încercasem să le ignor fără prea mult succes.

(…) L-am terminat pe NECONSOLAT. Ciudat personaj Ryder ăsta! Se plimbă cu tramvaiul prin orașul ciudat, circular, sferic, ca-ntr-o bulă, așa era orașul acela; și el era în piață, în centrul vechi, și dacă s-ar fi uitat în sus ar fi văzut deasupra capului nu luna, sau cerul plin de stele, ci cupola sălii de concerte și mașinile parcate în jurul ei.

Tramvaiul era ca un fel de hotel cu mic dejun inclus. Ouă prăjite, cîrnați și croissante, și, ca să nu dezamăgească tocmai la sfîrșit, să păstreze acea atemporalitate bizară și enervantă, Ryder se plimbă cu tramvaiul în loc să se ducă la hotel și apoi la aeroport.

Ishiguro e un vrăjitor! Cîntă la un fluier magic și tot felul de senzații, care mai de care mai contradictorii și mai neplăcute, se ivesc din negura în care-ai fi crezut că s-au rătăcit. Sunt acolo, le trebuie doar un fluier magic, sau un scriitor minunat, care să le trezească la viață! Ishiguro e un scriitor minunat! DITO!

Categorii:Gânduri Etichete:, ,

VIAȚĂ

Ianuarie 6, 2017 Lasă un comentariu

Lacrimi.

Cute încruntate pe frunte tristă

Pauză de nori

Doar Pauză.

Miercurea

Neutralitate între

Marți: trei, Doamne…

Iar Joia,

cumva oglindă

de Vineri

Doar încruntare

și Lacrimi.

Sau

Gropițe în obraji

de panseluțe-inimioare

coborîtoare

pe arătător

Puncte

și

Linii

Un Morse între

Întuneric și Lumină.

Opriri și

Curgeri

Firesc

Natural

– Viață!

FullSizeRender.jpg

(29.11.2016)

Categorii:Gânduri Etichete:, ,