La mulţi ani, Dragoş, sau oamenii nu se schimbă

Astăzi îi mărturisisem lui Dragoş că mi-e dor să mă simt din nou vie. Vie ca anul trecut când îmi sfârâiau călcâiele după D, care era musculos şi transpira de zor, teribil de concupiscent, la Circuit Factory, şi mă destrăbălam intelectual, povestind ore întregi cu J. De masochismul neuronal cu C nu i-am mai povestit, că era ziua lui, şi nu era să i-o stric. Îi dădusem după aia să miroasă parfumul pe care l-am cumpărat vineri cu Miha de la nişte indieni care sigur ne trăseseră în piept, aşa visasem eu, dar nu mai conta. Lichidul uleios era cea mai aţâţătoare aromă pe care-o mirosisem eu în ultima vreme. Probabil că mai fuseseră şi altele, dar nu mi le mai aduceam aminte. Aşa cum nu-mi mai aduceam aminte teribil de multe lucruri. Despre ce vorbisem eu patru ani cu L? Trebuie să ne fi spus ceva. Ceva care să ne placă amândurora. Ştiu că citeam DILEMA împreună.

Mă temeam că nu voi mai putea regăsi nicicând uşurătatea de a mă îndrăgosti. De a lăsa lucrurile să curgă firesc, şi dragostea să urmeze natural, ca apa la robinet.

Deşi mai era mai mult de o săptămână până la ziua mea, cadourile începuseră deja să curgă. Joi seara îl revăzusem pe Patrick Bruel pe care nu-l mai ascultasem de fix 18 ani – danke, Meine Liebe! Omul era neschimbat, şi-a chansonat acolo pe scenă de-au valsat spectatorii.

Apoi primisem cadou – săr’mâna, Irina!, fără nici o legătură cu ziua mea, un iMac delicios, care trona regal pe biroul meu cel nou. Şi la care visam să scriu mult şi bine. Nu mult şi bine. Mult. Şi bine!

Timpul trecuse, zilele păreau că sunt la proba de viteză, care se termină prima, care azi se transformă mai repede în mâine, fără să lase nici o urmă, nici o amintire, de parcă nici n-ar fi fost.

Mă abonasem de-a lungul timpului la o mulţime de newsletters şi blog-uri. Am renunţat, apoi, la multe. Unul care însă îmi place mult, e cel al lui Leo Babauta. Omul ăsta parcă ştie ce-mi trebuie, că postează câte ceva exact atunci când trebuie. Ultima scriitură se cheamă simplu, THE BIGGEST REASONS YOU HAVEN’T CHANGED YOUR HABBITS. Asta mă întreb şi eu de vreo doi-trei ani încoace. Când o să, şi-o să, şi-o să?…

Pe de altă parte, am anumite apucături pe care nu ţin morţiş să le schimb.

DILEMA din weekend, de exemplu. Am plătit o căruţă de bani ca să primesc revista tipărită în Deşert, dar pentru mine nu e plăcere mai mare decât o cafea matinală, mai nou din nou ţigări, musai dulci şi ucigătoare de plămâni, şi nelipsita rubrică CU OCHII-N 3,14. Numărul pe care-l răsfoiesc zilele astea este unul mai vechi, despre superstiţii. Una-mi dăduse de gândit: ‘Când o fată mare pleacă de acasă, ca să nu se îndrăgostească, mama cerne sare în urma ei sau îi coase sare şi pâine în tivul rochiei’. S-o-ntreb pe mama? Mai bine nu! Pentru că deşi mare-le ăla e interpretabil, mama nu prea foloseşte sare la gătit şi eu nu port rochii. Deci trebuie să fie o superstiţie ieftină.

Şi-ntre timp făcusem şi 41 de ani şi nu mă simţeam mai altfel decât la 40. Sau la 35. Sau la 30. Şi nu-mi mai făceam planuri. Parcă la 40 de ani îmi propusesem să mă îndrăgostesc. Sau asta fusese la 39? Poate, pentru că-n anul ăla mă bântuise o îndrăgoasteală frumoasă. Şi citisem şi o carte pe măsură – THE INFATUATIONS, Javier Marias. Recomand!

Şi dacă sunt la capitolul apucături de care nu-mi propun să scap, în afară de acela de a scrie texte plicticoase, Monica N. ştie, să amintesc plăcerea unor băi cu multă spumă, lumânărele timide şi pahare de vin roşu. Şi de-aici am putea devia şi vorbi despre ce urât din partea mea să consum atât de multă apă, sau despre cum îmi plăcea să insinuez apropouri concupiscente în marea majoritate a textelor mele. Povestea cu CE-AR FI FEMEIA FĂRĂ UN MOTAN ŞMECHER pe care-o scriu pe celălalt blog e cel mai concludent exemplu.

Şi-apoi nu eram eu cea care declara sus şi tare că oamenii nu se schimbă? Textul de la 41 de ani nu e cu nimic mai breaz decât cel de la 40 de ani. Şi-n mare, cu mici excepţii, insesizabile chiar şi mie, eu sunt neschimbată. Şi bine c-am verificat, ăstuia tot ceva cu ‘am cravata mea’ voiam să-i zic. Dar o să-l las aşa cum l-am început, pe 16 Septembrie, de ziua lui Dragoş!