Arhiva

Posts Tagged ‘culori’

INSOMNIA

Martie 21, 2015 1 comentariu

Nu era o insomnie ca la carte, cum s-ar zice, cu cearcăne până la buric, cu o mască de zombie purtată hâhâit, cu papion cu buline, cu gânduri memorabile demne de fraze terminate în “am terminat citatul”; şi orice altceva ar fi însemnat o insomnie adevărată. Nici aici nu reuşisem să excelez. Mă menţineam pe linia mediană a păsării de noapte care numără oi. Care se zvârcoleşte de nenumărate ori în aşternut, cu ochii grei, dar indecişi. Ca s-adoarmă triumfătoare cu doar câteva ore înainte să trebuiască să se scoale ca să se ducă la serviciu.

Erau, însă, multe ore pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le dorm. Cel puţin aşa ştia creieraşul meu. Aşa că nu le puteam folosi pentru altceva. Poate pentru câteva pagini răsfoite, câteva sau mai multe. Depinde de scriitură. De întoarceri din condei. Uneori oboseam, pierdeam firul, mă dădeam jos din pat, veneam în sufragerie. Aseară, de exemplu, luasem o cană, o umplusem cam pe jumătate cu lapte, o băgasem în cuptorul cu microunde pentru un minut, după care băusem laptele călduţ – da, după un minut, laptele era doar călduţ, de fapt aşa şi-l voisem, călduţ. Mă aşezasem pe fotoliu, îmi strânsesem genunchii la piept, şi sorbisem laptele călduţ foarte afectată – aşa văzusem eu mai demult la televizor, şi-am aşteptat  să mi se facă somn. Din păcate, laptele nu era Xanax, şi pe mine m-a prins ora 6 încă trează.

Uneori, îmi puneam jazz. Îmi aprindeam o ţigară şi încercam să scriu. Nopţile sunt răcoroase, şi trebuia să-mi pun un pulover pe umeri. Şi nu, cuvintele nu veneau atât de uşor pe cât m-aş fi aşteptat. Parcă le şi vedeam întârziind intenţionat, anticipând nerăbdarea mea, nervozitatea crescândă. Le aşteptam minute întregi în faţa paginii albe de Word, şi parcă ştiau că o să mă las păgubaşă; într-o seară sfârşisem prin a-mi face unghiile. Iniţial, luasem o ojă roşie, cochetă şi uşor afectată. Parc-o şi vedeam într-o rochie neagră, cu un port-ţigaret lung, pufăind secretoasă, indiferentă, conştientă de farmecul ei… Până la urmă, o înşelasem cu lacul incolor. Teribilă renunţare a cochetăriei în faţa rutinei, a incognitoului… Nu, cuvintele tot nu s-au îndurat să vină.

Să-mi fac un ceai. Un ceai marocan. Cu puţină miere.

Ce-ar fi dacă mi-aş lua insomnia la o plimbare, şi-aş lăsa-o pe undeva?

Îmi pun blugii tociţi, teneşii, un tricou necălcat şi geaca de piele, cobor în parcare, şi ies să mă plimb. După câteva sensuri giratorii prin cartier, ajung în sfârşit pe autostradă, şi conduc până când las zgârie-norii mult în spate. Şi cine ştie pe    unde-aş fi ajuns, dacă n-aş fi văzut răsăritul în oglinda retrovizoare. Şi cum pe-atunci mi se face mie somn, ar fi recomandat să fiu în pat, şi nu la volan.

La primul pod fac drum întors, dar înainte să intru în oraş, opresc la o benzinărie. Parchez strâmb şi intru să-mi iau o cafea.

Când am ieşit, lângă maşină, pe bordură, stătea o tipă. Într-un tricou alb, cu o bandană albastră pe cap, îi cântau cârlionţii la ceafă; cu pantaloni bleumarin de training şi şlapi, se uita la mine cu mâinile pe genunchi şi cei mai incredibili ochi albaştri.

M-am aşezat lângă ea, suflând în cafea.

Cerul se încăpăţânează să rămână întunecat în partea asta de lume, dar se asortează de minune cu tăcerea noastră.

– Ştii, mă gândeam să încep să citesc ILIADA. N-am citit-o încă. Cu atâtea trimiteri, apropouri şi referinţe care se fac la ea prin alte opere, mă simt de parc-aş fi citit-o eu. Ce zici?

Nu zic nimic, suflu în cafea. Şi mă gândesc la volumul meu cel roşu. Singur şi trist lângă AFORISMELE LUI CHANAKYA. Poate că nu e chiar aşa de singur. De ce-mi fac eu griji pentru cărţile din bibliotecă?

Femeia din dreapta mea îşi pune capul pe genunchi şi-mi vine s-o mângâi pe spate şi să mă ofer să-i citesc eu ILIADA, cu voce tare şi accent ardelenesc. I se văd oasele firave aşteptând să răsară soarele, şi-mi aduc aminte de cafeaua mea şi nu mai zic nimic.

– Ce faci aici? Ai nevoie să ajungi undeva?

– De ce mă întrebi? Eşti taximetristă?

Mă uit la Jeep-ul meu plin de praf. Mă ridic, las cafeaua lângă ea, să-i ţină de urât, şi scriu pe capotă, cu litere mari şi strâmbe, TAXI.

– Cum e?

Şi-a îndreptat spatele şi i se văd sfârcurile prin tricoul alb. Mă holbez ca la nişte flori de nufăr.

– Mda,  e bine!

Îmi ia ceaşca de cafea şi-o aud sorbind cu grijă. O pune la loc, de unde a luat-o. Îşi lasă din nou capul pe genunchi. Pun pariu că iar se gândeşte la ILIADA.

Mă pun şi eu jos, lângă ea, pe bordură. Cafeaua s-a răcit între timp. Nu ştiu dacă faptul că ea a gustat-o i-a schimbat aroma. Dar o beau cu plăcere şi-mi pare doar rău că nu-mi pot aprinde o ţigară.

– Nu pot să dorm, îi şoptesc secretos. Stau ore-ntregi cu ochii deschişi, ca o bufniţă oarbă; a circulat o poză pe Facebook, o ştii? O bufniţă cu ochi mari, albaştri cu punctuleţe albe, de parc-ar fi stelele pe cer.

– Sigur nu era Photoshop?

Cuvintele i se lovesc de asfalt, şi de-acolo ricoşează ca nişte mingi nebune de ping-pong.

– Dar ai văzut-o, ştii despre ce vorbesc?

-Mda…

Cred că asta a zis, pentru că eu am luat-o ca atare, şi-am continuat:

– Uneori citesc. Sau mă uit la televizor. Sau stau pe Facebook. Îmi obosesc ochii, încercând zadarnic să-i fac să se închidă. Dar ei par alergători de cursă lungă, nu se lasă păcăliţi, sunt parcă mai avizi să vadă decât oricând. Să distingă culori, să parcurgă întrebători contururi de buze, şi de ochi, şi toate profilurile feminine se multiplică, ca la Disney şi Hayao Miyazaki,  de parc-ar fi aceeaşi femeie clonată la infinit. Şi eu sunt ea, pentru că imaginea mea din oglindă se suprapune peste acelaşi tipar…

– Şi eu?

Întoarce capul spre dreapta, s-o văd, să-i zic dacă şi ea.

– Da, şi tu.

Îmi pun şi eu capul pe genunchi şi-l întorc spre ea. Mă uit într-o oglindă care clipeşte mai des decât mine şi are cârlionţi la spate.

Ne uităm una la alta câteva clipe, apoi îmi face semn din ochi să-i spun mai departe. Cel puţin aşa interpretez eu cele cinci sau şase secunde în care şi-a ţinut ochii închişi.

– Apoi culorile au început să se dea mari! Rozul periuţei de dinţi a devenit şi mai roz. Un roz pe care parcă atunci l-aş fi văzut prima oară. Deşi mă spăl cu periuţa aia de ceva vreme. Poate-ar trebui s-o schimb. Poate e o tehnologie avansată, se amplifică ostentativ culorile când trebuie s-o schimbi.

Simt cum mi se face din ce în ce mai somn. Ochii, cei pe care i-am acuzat de maratoane interminabile, mă trădează acum, pleoapele se fac din ce în ce mai grele, ca nişte bureţi îmbibându-se de lacrimi. Dar eu nu plâng. N-am nici un motiv.

Tot ce i-am spus e adevărat.

Când i-am povestit lui Albu, singurul care simţisem că mă poate înţelege, m-a-ntrebat, mai mult în serios, cred, ce fumez. Ţigări cu tutun de pipă cu aromă de cireşe. Nu era de la ele.

Mă ridic, îmi iau cafeaua şi-o mai întreb o dată dacă vrea s-o duc în oraş. Dă din cap că nu. O las în pace. Mă sui la volan şi dau să plec.

Bate în geamul din dreapta, nici n-am văzut-o când s-a ridicat de-acolo. Îi deschid şi se suie şi ea în maşină.

– Lasă-mă şi pe mine la o staţie de metrou.

Dau drumul la muzică, cobor geamul, şi ies uşor de la benzinărie. Apoi apăs acceleraţia. Sper să fi lăsat insomnia în parcarea unde, pe o bordură, urma fundului meu încă mai stă la poveşti cu urma fundului ei.

Anunțuri
Categorii:Gânduri Etichete:, , ,