Arhiva

Posts Tagged ‘Murakami’

Text necenzurat sau de ce ar trebui Murakami să scrie o carte despre mine

Octombrie 26, 2014 Lasă un comentariu

Știu că Monica N. iar o să zică ceva de textul ăsta, că n-are cap și coadă, și tot așa.
Și Dragoș o să se lege iar de cantitatea neinspirată de neologisme sau cuvinte pentru care trebuie să deschidă DEX-ul.
Fabiolei o să-i placă oricum, ea mă citește cu pasiune și-mi trimite niște feedback-uri demne de premiul Nobel – săr’mâna, Meine Liebe!
Monica C. o să se abțină să-i dea Like pe Facebook pentru că iar o să povestesc de țigările mele cu gust de cireșe.
Și-o să-ncerc să nu mai cenzurez de data asta, că-n fond Cami are dreptate, trebuie să fiu originală și spontană, ca-n corespondența cu Peter. (ca-n co… se consideră cacofonie?)
Azi noapte am terminat ultimul roman al lui Murakami. Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii lui de pelerinaj. Mi-am pus un disc fain scris de Cristi acum o sută de ani, și am citit – cu pauzele de rigoare pentru verificarea Facebook-ului, Twitter-ului, Instagram-ului și a mail-ului personal (aștept răspuns de la Peter și de la Yoshi) – peste două sute de pagini. Muzica a fost extraordinară, Facebook-ul e plictisitor, pe Twitter mai schimb idei interesante cu prietena mea din Turcia, fostă profesoară universitară, Instagram-ul e colorat (inițial am vrut să mă plâng că nu găsesc determinant pentru el – asta e o tentativă de cenzură sau ce?), și Murakami e… Murakami. Da, uneori e plictisitor, cu personajele lui deprimante, cu ce mănâncă, și ce beau, și ce muzică clasică ascultă, și cum se plimbă și stau în cafenele și se uită pe geam, la alți oameni, și se gândesc ce vieți plictisitoare au, și cum nu-i iubește nimeni, dar tot și-o trag cu câte-o tipă tare (scuzați vulgaritățile, dar ăsta e un text necenzurat, remember?), și până la urmă totul se termină cu bine… Deși, mie bunul simț îmi spune că Sara n-o să rămână cu Tsukuru, și mi-ar plăcea să-i pot scrie lui Haruki, să-l întreb. Și dacă mi-ar răspunde l-aș provoca să scrie o carte despre viața mea! E-adevărat, eu nu gătesc prea mult, muzică clasică n-ascult decât atunci când mi se face tare dor de Concertul pentru vioară și orchestră, Opus 61, de Beethoven, de ieșit nu prea ies, și-aici nu prea sunt cafenele cu vedere la stradă, iar sex… Hm, ok, e text necenzurat, dar despre funie în casa spânzuratului nu vreau să vorbesc. Chiar dacă săpunul are miros de lavandă! 😛
Mă trezisem târziu azi. Mă dusesem până jos la cafenea și-mi luasem un Latte cu sirop de alune. Era Dumincă și aveam liber. Cu ocazia Noului An Islamic! Păi, la mulți ani, nu? Nu-mi propuneam să sărbătoresc! Ba, de fapt o făceam așa cum îmi plăcea mie – muzică faină, tentativă de scriitură, poate o carte nouă mai încolo – vreau ceva ușurel după Murakami și înainte de Andrew Solomon. Sunt sigură că DEMONUL AMIEZII n-o să fie ceva ușor de digerat! Până atunci, însă, textele insipide sunt acceptabile, și rămâne valabilă dilema, eu ce mănânc la prânz? De-atâtea ori mă încurajasem să mă duc să mănânc singură. Și Carrie Bradshow o făcuse. Și personajele lui Murakami o făceau. Și erau teribil de interesante în superioritatea lor solitară! Nu?
Eu o pățisem săptămâna trecută. Nu fusese ceva planificat. Vorbisem cu Juha să ne vedem în Madinat Jumeirah pentru prânz. Juha e un programator finlandez, care face jocuri pentru tablete și smartphone-uri, se plimbă prin Asia după cum bate vântul, adică o săptămână în Japonia, hai și până-n Thailanda, da’ aici nu-mi place că internetul e prea slow, hai mai bine în Hong Kong… Fain! Mi-ar plăcea și mie să mă pot duce mâine pănă la Tokyo, să mă dau cu shinkansen-ul și să mă întorc înapoi.
’Știi ce poți face cu cărțile? Le vinzi pe Amazon și după aia le cumperi tot tu în România. Și nu te mai doare capul cât ai plăti pentru transport! Se ocupă ei de tot!’
Mda, uite, la asta nu m-am gândit!
Deci mă fac frumoasă, atâta cât îmi iese în ultima vreme, ajung în Medinat Jumeirah cu câteva minute înainte de ora 1, găsesc ușor loc de parcare, până la urmă parcarea cu plată n-a fost chiar o idee proastă, îi scriu lui Juha că ne vedem la Starbucks, mă întrețin căteva minute cu Dima care era și el pe-acolo, și mă pun pe o băncuță să-l aștept pe Juha. Care nu mai vine, eu nu mai am putere să mă supăr pe el, îi scriu doar un ’ar fi fost frumos dacă mi-ai fi trimis un simplu ”îmi pare rău, nu mai pot ajunge” ’, concluzionez c-am îmbătrânit și m-am înțelepțit, și decid să mă duc să mănânc singură la Noodle House. Îmi pare doar rău că n-am o carte cu mine. Lângă mine se așează tot o tipă singură, și pentru o clipă mă gândesc ce fain ar fi să fiu spontană și să mă bag în seamă cu ea, și să mâncăm împreună și să ne spunem povești faine… Numai că mi-am lăsat spontaneitatea acasă și bine-am făcut, pentru că după puțin timp apare un tip care se pune la masă cu ea. E îmbrăcat la costum, fără cravata, pantofi impecabili, ușor blondiu, după primul schimb de cuvinte concluzionez că e poate a doua sau a treia oară când se văd, și eu nu-mi pot scoate din minte că tipul ăsta e Juha. Are aceeași voce impresionantă, un accent nordic, și costumul și pantofii m-au impresionat și pe mine acum câteva luni când l-am văzut pentru prima oară și ultima oară. Mă trezesc compleșită de o paletă întreagă de sentimente contradictorii. Chiar așa de ghinionistă să fiu? Arăt clar mai bine decât tipa de lângă mine. Dar mai știi ce alte calități are? Să-i zic ceva? Continui să trag cu coada ochiului la el în timp ce-mi sorb ceaiul de iasomie. La un moment dat, el scoate telefonul, butonează ceva și-l pune la ureche. În momentul ăla, sună telefonul meu. Mă uit la numele lui Juha de pe ecranul telefonului, apoi la tipul de la masa vecină pe care-l confund eu cu Juha, răspund, apelul se întrerupe, iar Juha de la masa vecină pune telefonul pe masă. În momentul ăla sunt sigură! Mă gândesc pentru o clipă să-l sun înapoi, dar parcă tocmai concluzionasem că sunt bătrână și înțeleaptă.
Îmi termin ceaiul și chiar când dau să mă ridic, sună din nou telefonul. De data asta, Juha e doar pe ecranul telefonului meu, tipul de la masa de alături își mănâncă tacticos tăiețeii.
Juha se scuză delicios, a lucrat până târziu, n-a putut să se scoale, mă scoate mâine la prânz unde vreau eu.
Începusem, de fapt, prin a-mi face curaj să ies să mănânc singură. Asta o să și fac!
Și-am depășit și-o mie de cuvinte și simt eu că l-aș convinge pe Murakami să scrie o carte despre mine. Poate mă combină și pe mine cu un tip fain! 😉

Anunțuri

Weekend, maşina de spălat şi cum să nu alergi în saunăn

Mai 28, 2010 7 comentarii

Continuam să-mi beau cafeaua în cana cu Moş Crăciun de la fratele meu, singurul cadou, de altfel, primit de Crăciun. Mi-am tot zis că nu e important să primeşti cadouri de Crăciun, e important să fii alături de cei dragi, să vezi munţi în depărtare, să…., să…. Pe cine păcălesc eu?

Deasupra compartimentului pentru detergent al maşinii de spălat, erau înşirate, în două coloane cuminţi, cu litere, cifre şi desene mititele bleumarin, programele de spălat cu temperatura aferentă a apei. Nu-mi complicasem niciodata viaţa cu spălatul, nu purtam o bluză mai mult de o singură dată, deci nu putea fi considerată foarte murdară, aşadar o spălam cu ultimul program, scurt, ecologic (sic!), eficient! Am maşina asta de spălat de aproape trei ani. E conştiincioasă şi loială, nu mi-a făcut niciodată surprize, să nu vrea să spele ceva, sau să se supere şi să dea apă pe-afară. O apreciam mult! Şi mizam că e şi ea conştientă de asta, şi-avem o relaţie aproape zen de respect şi încredere reciprocă. Eu nu trebuia decât s-o şterg de praf din când în când, să-i pun detergent atât cât trebuia, balsam de rufe frumos mirositor, să-i potrivesc programul, temperatura, să n-o-ndes cu prea multe rufe şi totul mergea perfect! Azi, însă, îmi propusesem să fiu chiar şi mai à la carte: dacă tot spălam prosoape, să setez programul pentru bumbac, dar să nu merg mai sus de 40 de grade totuşi. Acum, pe acorduri de Cafe del Mar, maşina torcea cuminte, mulţumită, ca-n weekend, şi eu îmi mai aprind o ţigară ca să termin textul ăsta. A, şi-un strop de cafea în cana cu Moş Crăciun!

Săptămâna se scurge aproape identic cu cea trecută şi pun rămaşag pe cea viitoare că va fi ca-ntr-o oglindă, şi tot aşa! Şuşu mă scula la 5, eu îl izolam în living şi continuam să mai dorm până pe la şase jumate, mă duceam la birou, apoi, de două ori pe săptămână la alergat, în jurul parcului Safa,  şi-mi propusesem de-atât de multe ori să scriu şi eu despre alergat. Constatasem la un moment dat că imaginea extraselor de cont din SAP funcţionează ca o doză de energie, era de-ajuns să le văd în faţa ochilor şi uitam că doar cu o clipă mai înainte nu mai puteam respira şi voisem să mă opresc. Ce chestie!

Miercuri seara fusese mai plăcut, doar 31 de grade şi fără prea multă umiditate. Chantal îmi vânduse un mic pont: aleargă 9 – 10 minute şi mergi un minut. La inceput părea să funcţioneze, nu mai eram obsedată de metri, şi asta parcă-mi dădea un anumit avânt, şi umbra mea alerga mult mai graţios decât mine, parol! După şapte minute, însă, fusesem nevoită să mă opresc, din păcate. Era prea cald, îmi găseam eu scuze. Veşnic îmi găsesc scuze.

Azi e vineri! Weekend in Deşert! Şi sunt leneşă!

Îmi propusesem s-ajung în parc devreme, dar la şapte, când m-am trezit, tot Dubaiul, sau cel puţin International City, era învăluit în ceaţă. Am scos nasul pe balcon, da, saună! Să mă duc s-alerg în saună? Neeeeeeee, poate diseară! Scuze!

Ca de obicei, cel puţin în ultima vreme, rândurile lui Murakami mă trimiseseră la scris. Îl lăsasem pe protagonistul din DANS DANS DANS s-o caute pe Kiki, după ce făcuse sex cu Mei, şi m-apucasem, cu avânt pionieresc chiar, să scriu despre maşina de spălat! O sută optzeci şi cinci de cuvinte. Suficient, nu?

____________________________________________________

* În imagine, Safa Parc de la-nălţime (trăiasă Google Images)

Categorii:Jurnal de bord Etichete:, ,