Bere, peanut butter*, perspective alternative și orgasme multiple** (*defeated by the chocolate!) (**la nivelul papilelor gustative) Sau poem romenglez fără noimă, după multă bere

Cum, ai întrebat

între două semne de exclamare?

Așa, ți-am răspuns

pe un ton ascendent,

oglinding semne de întrebare

atît de arongante încît

un -ing s-a arătat,

neavînd ce să caute în limba noastră-i o comoară…

 

Sfeclă roșie, bere și purcel/fennel introvert –

asezonat cu sunetul liniștii (the sound of silence) –

greu cu limba română în țara lui Shakespeare.

Dar am pornit toate introspecțiile

fără concretețea varietăților de bere

cu iz de intelectuali prefăcuți…

fermieri care l-au citit pe Kierkegaard,

și oi cu fixativ

în cîrlionții naturali.

Morcovul a căpătat un frac

garnisit cu un coriandru

văr cu regele Irlandei (HA!)

și-a putut să-și ia inima-n dinți

să încropească un dialog

à la Patapievici

cu vînăta ninsă cu susan.

 

Final apoteotic:

ciocolată* indiferentă

ca o demoaselă care și-a terminat lacrimile

pe bulevard,

și banane – falic element al indiferenței

înghețate într-un februarie prefăcut.

Timișoara

(text în care muza-i o neserioasă și OCD-u-și bagă nasu’ unde nu-i fierbe oala)

Timișoara e rece și udă. Așa cum nu-mi place mie.

Și hotelul e simplu și prăfuit și ucigător de vise.

Și… Mda, cam atîta pot să spun rău despre Timișoara. La urma urmei, de frig te poți apăra cu un pulovăr gros – pe care eu nu l-am avut, ploaia se rezolvă cu umbrela – pe asta am adus-o din Dubai, și e neagră și simplă, s-a integrat ușor printre suratele ei bănățene. Și restul cu Irish Coffee, băută pe terasa de la Symphony Café. Dulce, cu bobul de cafea de pe moțul de frișcă semănînd cu un sfîrc întărit de frig și așteptare. Îmi plăcea să-l sparg între măsele în timp ce mă uitam cum plouă. Imaginea cu sfîrcul dispărea automat cînd ajungeam în camera de hotel.

Vizita la Timișoara a fost decisă într-o seară umedă, pe balconul Irinei, unde-mi petreceam ultimele seri în Deșert alături de o bună prietenă. Genul de soul-mate care apare rar într-o viață de om. Alături de care cuvintele capătă obrăznicia jurnaliștilor de scandal. Sau aparenta încremenire a filosofilor greci. Iar licorile bahice alunecă pe gît cu delicatețea unui dansator de flamenco. Am cumpărat biletele de avion pe loc. Iubesc deciziile spontane și duse pînă la capăt. Căci iată-ne la Timișoara, zgribulindu-ne pe terasa de la Symphony Café. Ea-și așteaptă prietena pentru care venise la Timișoara, eu urmează să mă văd cu Edith să mergem la o degustare de bere. Trebuie să recunosc că nu prea aveam chef de bere. Și pentru că sunt intolerantă la drojdie, și pentru că e frig și berea nu merge pe ploaie, și pentru că s-a-nnoptat și visez la patul ăla de hotel ucigător de sfîrcuri…

Mă duc pînă la urmă. Iar experiența de la Vinilotecă se poate încadra în acele cîteva rare momente în care te simți viu.

Viniloteca e un loc de petrecanie din Timișoara care n-ar trebui ratat. Zic eu. Și mai multă reclamă n-o să-i fac, sunt sigură că-i plin netu’.

E plin de viniluri și muzica e parte integrantă a încăperii, nu, nu vine din picupul nou care contrastează cumva cu tonul de vintage al localului. Vine din pereți, din discurile cu coperți obosite, din rafturile simple cu sticle prăfuite, simți că-ți lipsește o pensulă cu care să le cureți, ca pe niște relicve cu multe, multe povești. Mie mi-e frig și mă simt un pic nelalocul meu. Îmi închipuisem un loc mai mare, cu lumină obscură, în care să mă pot ascunde. Dar nu, locul e destul de mic, sunt puține mese, le așezăm una în prelungirea alteia, facem o masă lungă, lipsesc sfeșnicele, menestrelii și purcelul rumenindu-se la foc molcom (da, sunt vegetariană, dar pentru tablou nu se poate să lipsească purcelul).

Masa cea mare se umple de copii frumoși, lui Florian pare să-i lipsească surful, atît e de blond și de luminos. Corina zîmbește șăgalnic pe sub breton și-mi scrie pe PUNK REQUIEM-u’ lui Goran Mrakic remember my face. Sincer, nu cred că era nevoie, n-ai cum să-i uiți zîmbetul și mărgelele. Regina e o altă apariție de poveste. Are niște cercei mari, îi lipsesc fustele roșii și-ar fi putut să ne delecteze cu niște dansuri nebune – sunt sigură că găsea Emil ceva pe măsură. Emil e amfitrionul. Și lui îi lipsesc șuba și paloșul. Nu, nu mă uit la GAME OF THRONES, dar e prea plin internetul de John Snow, iar Emil nu seaman fizic cu Kit Harington, dar dacă tot suntem la o curte medievală originală, de ce nu? În fața mea, Iosif se duce să-l ajute pe Emil s-aleagă berile.

Încep să vină berile. Și sunt de poveste!

Pe prima o cheamă ARROGANT BASTARD. E un ale. Ale-u’ (pentru mine și alți necunoscători) e a type of beer brewed using a warm fermentation method, resulting in a sweet, full-bodied and fruity taste (de la Wikipedia citire). Bastard-ul ăsta miroase-a brînză puturoasă cînd îți bagi nasul în pahar. Și-odată ce  licoarea-ți atinge buzele te pierzi în curcubeul aromelor berii ăsteia (știu că-i furată de la Skitles, sue me!). Multe, nenumărate, n-ai timp să-ți dai seama ce fruct e ăla, sau dacă e chiar fruct. E greu cînd nu-ți găsești cuvintele, și la un moment dat renunț la jocul ăsta obositor, savurez berea, Iosif îmi dă ochelarii lui ca să citesc pe spatele cutiei, ‘this is an aggressive beer’. Cred că mă opresc după ‘it will give you more sex appeal’, e clar psihologie inversă, ceva de genul n-ai curaj să-ți bagi degetele în priză, și… Berea e bună. Atît de bună, încît tot ce i-a urmat n-au mai fost decît variațiuni pe aceeași temă, și de ce-ai mai bea un lager (a type of beer that is conditioned at low temperatures, normally at the brewery) după un ale? La un moment dat berile n-au mai contat. Am început să răsfoiesc vinilurile, am găsit vreo cîteva cu Pink Floyd, și nu m-am gîndit că aș fi putut să cer s-ascultăm Pink Floyd. Ar fi fost fain!

Viniloteca ar fi refugiul meu pentru scris dac-aș locui în Timișoara. Mi-aș lua un Arrogant Bastard, l-aș ruga pe Emil să-mi pună niște Pink Floyd și poate-aș reuși să-mi păcălesc muza asta că pot scrie și fără ea!