Arhiva

Posts Tagged ‘cuvinte’

CUVINTE

decembrie 30, 2017 Lasă un comentariu

Cuvintele se înghesuie

Să te regăsească

Să te guste din nou

Să-ți caute în albastrul corneei obosite

 

Se retrag cuvioase

Li s-a-nchis ușa-n nas

Ca unor vînzători de vise sparte.

Își ling rănile

De orgoliu rănit

Și se-ntorc spășite

Cu povești de adormit copiii

În spinare.

 

Pe drum

Culeg păpădii orgolioase

Și odată cu puful suflat în cele patru zări

Se-ntorc și ele de unde-au venit:

De nicăieri!

Reclame
Categorii:Gânduri Etichete:,

SFÂRŞIT DE SĂPTĂMÂNĂ

aprilie 21, 2015 Un comentariu

Zisesem că scriu în weekend-ul ăsta. Simţeam cum îmi dădeau cuvintele târcoale, dezlânate, nepieptănate, zăpăcite în goana lor, implorându-mă, parcă, să le potolesc, să le aşez frumos într-o ordine ordonată, să curgă povestea din ele, ca mierea de pe buzele îndrăgostiţilor, ca ploaia de primăvară pe neclinititele petale cerate ale magnoliilor.

(…)

Nu scrisesem nimic în weekend-ul ăsta. Citisem, însă. Pe foi albe de hârtie, pe ecranul televizorului şi cel al calculatorului, cuvinte domesticite de alţii, rostite cu buze muribunde – revăzusem AMADEUS, înşirate artificial pe pagini tipărite, unduindu-se în fraze pline de viaţă, sau disperare, sau pasiune…

(…)

Visasem mult în weekend-ul ăsta. Bărbatul înalt, bine făcut, mă strânsese în braţe până-mi trosniseră oasele şi-i simţisem inima bătându-i în pieptul meu. Şi mă trezisem cu inima lui încă bătând în mine, şi plecasem la birou îngreunată de un dor trezit din hibernare, ca un urs mare şi pe cale de dispariţie. Ca reprezentantă de frunte a rasei umane, cea ucigătoare de balene, şi rinoceri, şi elefanţi, aşa-mi ucideam şi eu dorurile, şi iubirile, şi tot ce mai bătea din aripi în mine. Dar ele erau mai puternice, traversau cu uşurinţă graniţa cu oniricul, şi mă trezeam cu ele în realitate, mai vii ca niciodată…

(…)

Mâncasem muzică pe pâine în weekend-ul ăsta. Era un fel de-a spune, încercam să nu mai mănânc aşa de multă pâine. Îmi făcusem o mulţime de sandwich-uri de Mozart: două felii de sonate, cu Amadeus la mijloc, Lacrimosa pe post de sos picant, că iar plânsesem cu mai multe lacrimi decât toate picăturile de poaie de la înmormântarea lui.

(…)

Iar ‘orbisem’ în weekend-ul ăsta. Totul se dedubla. O ceaţă încăpăţânată mă împresura familiară,            şi-ncercam zadarnic de dureros să ajung până la semnele mişcătoare din paginile cărţii, orbecăind frustrant, îndepărtându-mă de drumul de cărămizi galbene… Nu, nu mai eram nici Alice, nici Dorothy… Nu fusesem niciodată Dorothy, le amestecasem doar pe toate, ca-ntr-un shake proteic, pentru celule obosite şi aproape decimate de vinul minunat de acum două nopţi. Sau doi ani… Sau două decenii… Cine mai ţinea cont? Sau de ce?

(…)

În weekend-ul ăsta mă luasem din nou la trântă cu durerea. Durerea fizică, cea îndoitoare de şale, cerşetoare de analgezice, destrăbălată în persistenţa cu care-mi teroriza intestinele, tâmplele… Nefericită neînţeleasă, singuratică şi urâtă, alungată şi întristată… Era a mea, ştiu, era ca şi cum mi-aş fi renegat firele firave de păr, sau buzele tânjind după un sărut, sau sudoarea strecurându-se timidă de sub sânii arşi de soare şi de singurătate…

(…)

În weekend-ul viitor o să… Şi bine-nţeles c-o să… Şi-o să fie minunat. Nu-i aşa?

Categorii:Gânduri Etichete:, ,