THE BELLY OF AN ARCHITECT, cu bullet points

* muzica din deschidere, imagini cu statui albicioase, viorile subţiri (nu mai sunt atât de convisă că erau viori) scrâşnesc ca nişte burghie în marmură

* soţia arhitectului taie panglica tortului; scena de la masă seamănă teribil de tare – şi lumina roşietică din Panteon parcă vine să-mi întărească afirmaţia – cu una din mesele de la restaurantul Bucătarului din THE COOK, THE THIEF, HIS WIFE AND HER LOVER şi probabil că Soţia, dac-ar fi fost fericită cu Hoţul, s-ar fi pisicit exact ca blonda consoartă a arhitectului.

* actorii parc-ar recita o poezie – moment poetic, aşa i-aş zice scenei ăsteia – minutul 9

* ‘Don’t start what you cannot finish!’

Şi iar pian, şi tapiţerii înflorate şi roşii, şi dureri de burtă… Da, soţia arhitectului are dreptate, prea multă mâncare…

* Oare l-aş fi recunoscut pe Greenaway şi dacă n-aş fi ştiut că e filmul lui? Personajele se-nghesuie, vorbesc la grămadă, nu ştii sigur pe cine-ar trebui să urmăreşti cu privirea, uite, acum are o obsesie cu picioarele soţiei, aici o pală de vânt îi ridică rochia, aici un boşorog libidinos o pipăie în văzul lumii.

* Stourley Kracklite! Ce fel de nume mai e şi ăsta?!

* Filmările de la depărtare – personajele sunt undeva în fundul încăperii, sau deja în cealaltă cameră, iar aparatul de filmat rămâne pe loc. Te-ai aştepta la un prim-plan… Acum… Imediat… Numaidecât… Dar nu! Perdelele fâlfâie, personajele sunt înfiorator de false (mai puţin Kracklite care e clar, pe când ceilalti par ceţoşi, tocmai prin superficialitate), filmul ăsta îmi miroase a Antonioni!

Aha! Mi-a mirosit bine:

‘In the way it photographs architecture, THE BELLY… owes something to Michelangelo Antonioni’ (Atlas of Emotions: journeys in art, architecture and film, Giuliana Bruno) – long live GOOGLE!!!