Cum am crezut că te, chiar dacă tu nu m-ai…

Şedeam de-o eterninate, parcă, pe o piatră tare şi mă dor tuberozitaţile ischiale, deşi asta-i puţin probabil. Mă doare carnea moale, s-a dus grăsimea, e doar pielea violentată de vîrfuri de piatră. Oasele dor rar, dar ele pot ieşi prin pielea moale, masată seară de seară cu ulei pentru bebeluşi… Şi ştiu că sunt slabă, cum mă visez de ani buni, aud aşa, de tare departe, o ceartă ca la piaţă între elasticul chiloţilor şi crestele iliace, îmi plăcea să-mi plimb mîinile pe ele, să-mi număr coastele, să-mi alin claviculele… Intervin ca un arbitru la box, nu-mi place să fiu întreruptă cînd terorizez margarete.

– Mă…, nu mă…. Mă…, nu mă….

– Nu mai chinui biata floare!

Nu mă-ntorc în primul moment. Cel puţin nu pînă cînd îi smulg şi ultima petală nefericitei margarete. Şi-apoi, cred că recunosc vocea. Şi sigur am halucinaţii auditive. A e mort de 23 de ani!

-Serios!

Mă-ntorc. Pietroiul pe care stau continuă să-mi violenteze fesele, dar nu mă ridic. Aş putea atunci să-l văd mai bine. Îi bate lumina din spate, parc-ar avea o aureolă deasupra capului. Chiar are o aureolă deasupra capului. Pentru că n-ar putea să stea pur şi simplu în faţa mea şi să mă certe că îmi vărs frustrările pe o biată margaretă.

Aş vrea să mă ridic. Să mă duc să-i pipăi costumul maro cu care venise la serbarea de sfîrşit de an. Înalt, frumos, atît de frumos. Trist. Atît de trist…

– Nu eram trist.

Aş vrea să mă ridic. Să mă duc să-l iau în braţe, să-i spun cît de dor mi-a fost de el, să mă cuibăresc în braţele lui…

– Nu prea te-ai lăsat cuibărită în braţele mele.

Nu ştiu dac-o spune cu părere de rău. Îmi dau seama, însă, că nu mă pot ridica de pe pietroiul ăsta. Mă doare şi durerea se răspîndeşte peste tot, matusalemică şi inutilă.  O fi şi asta o formă de pedeapsă.

Începe să rîdă colorat! Da, el e. Neschimbat. Nealterat de ani, de praf, de teorii conspiraţioniste, de iubiri neîmpărtăşite.

– Numa ‘ tu nu m-ai…

Da, nu te-am. Adică te-am, da’ nu aşa cum ai fi vrut tu…

– Să nu-ncurcăm borcanele! Mi-ai spus-o-n faţă!

Şi-aproape că mă văd în staţia aia de autobuz, ne întîlnisem ca să mergem la film. Tăcerea mieilor. Tăcuse şi el, ca un miel înainte de tăiere. Înţelegeam acum ce simţise. Ştiam acum cum i s-au scurs toate zîmbetele, cum nu putuse să înţeleagă. Că cu sila nu se poate.

Zîmbim amîndoi. Cumva, deşi nu-i văd faţa, simt că zîmbeşte. Se bucură că am înţeles.

Pragurile de sus sunt cele mai eficiente. Loviturile sunt bine plasate, mai dureroase decît cele îndurate de falangele distale. În afară de durere, care, de cele mai multe ori izbucneşte în cutia toracică, precum un alien mititel şi încăpăţînat, că el tre’ să iasă afară, ceva se întîmplă şi sus. La mansardă. Unde complotează piticii. Unde-i o gălăgie infernală. Ca la bursă. N-am înţeles niciodată de ce urlă toată lumea acolo. La mine-n cap nu se licitează nimic. Cel mult, ce să fie azi, o bere sau un xanax? Glumesc!

Revenind la pragul de Sus… Ştiu că de data asta revelaţia a venit de la el. Tot nu-i văd faţa, îmi tot vine să mă ridic, şi nu pot, ştie cineva care sunt protocolarităţile cînd vine vorba de un înger?