Arhiva

Posts Tagged ‘fluturi’

FLUTURI, NUMERE ŞI SCRABBLE

Decembrie 27, 2012 Lasă un comentariu

Café Quijano îmi aduce mereu aminte de o seară ploioasă de primăvară.

Mă întorceam de la Monica, aerul era puternic, o ploaie uşoară şi călduţă spăla străzile murdare ale cartierului. Mergeam alene, din căşti muzica se înfiora prin canalul auditiv, în jos pe şira spinării, la rădăcinile tuturor firelor de păr, până-n stomac, fluturii muribunzi se resuscitau pentru o clipă… şi-atât. Ne despărţisem de vreo două luni şi ştiam cumva că e definitiv şi irevocabil. Da, dragostea nu murea, se-agăţa cu degete tremurânde de tot ce putea, de orice zdreanţă fluturândă din suflet pe care reuşea s-o prindă. Era o stereotipie matusalemică, de dinainte de mine, de dragoste şi de timp.

Îmi pusesem Café Quijano şi seara de primăvară, cu ploaia ei şi dorul de el se materializaseră pentru câteva clipe în livingul meu.

Capitolul despre Aomame se termină când apasă ea pe trăgaci. Mă gândesc că n-are cum să moară, mai sunt cinci sute de pagini din roman, cine mai spune povestea ei?

Vlad e-n bucătărie, clincăne linguriţe, căni şi alte obiecte cântătoare. Nu-i place Café Quijano, dar ştiu că n-o să-mi zică niciodată să schimb muzica. Şi antipatia lui n-avea nici o legătură cu reminiscenţele pe care mi le trezea muzica asta. Luase bătaie în facultate de la un spaniol beat, care-l bătea şi cânta acolo, pe limba lui. Îl tăiase pe spate şi probabil că l-ar fi omorât dacă nu intervenea poliţia. Nu cânta Café Quijano neapărat. Dar asta nu era important.

– Îţi fac un ceai?

Are o voce groasă, ar fi putut să cânte la operă. El zice că n-are ureche muzicală când îl mai tachinez cu treaba asta.

– De ce?

– Că-i soare-afară.

– Nu, de ce e ceaiul?

– De ce e cana?

E obositor uneori. Râde. Ştie că m-a enervat.

– De portocale cu ghimbir.

– Da, mulţumesc!

Pun cartea deoparte, deşi mor de curiozitate să văd dacă se-mpuşcă Aomame. Caut telecomanda şi opresc combina muzicală. De-ajuns cu dorurile vechi!

– Ştii când am fost la maraton cu Alex?

– Da.

– Numărul meu se termina în cinci şi al lui in patru. Ştii de ce l-am vrut eu pe ăla cu cinci?

– Nu pentru că era mai mare?

– Poate, la început. Dar apoi mi s-a părut că cinciul are o culoare mai frumoasă decât patru.

Tace pentru o clipă. Apa s-a încălzit în cana electrică. În seara asta a ales pentru el cana cu Moş Crăciun, şi cana cu văcuţă pentru mine. Pune pliculeţele de ceai, toarnă apa şi acoperă cănile cu farfurioare albastre. Să nu se piardă aroma! E meticulos şi-mi place să mă uit la el cum îşi face de lucru în bucătărie. N-a aprins lumina. Ştiu că e desculţ. L-aud cum lipăie pe gresie cu tălpile lui mari. Poartă un maieu galben şi umerii bronzaţi par bolovani trişti, nebăgaţi în seamă. Pe omoplatul stâng, cicatricea veche rânjeşte perfid. Aproape că mă face să-mi promit  în gând că n-o să mai ascult niciodată Café Quijano când e el la mine.

– Deci, ce culoare avea cinciul?

– Roşu!

– Aha! M-am gândit eu!

Mustăceşte în barbă.

-Auzi, tu n-ai de gând să te razi?

– Nu schimba subiectul! Şi patru ce culoare are?

Nu mai ştiu! Dar nu era roşu! Dar îl simt că vrea să se joace.

– Hm… Cred că gri. Tu ce zici?

– Şi şaptele e verde?

Numere şi culori! Parfumuri şi anotimpuri! Oameni şi…

– Da, cum de-ai ştiut?

Zâmbeşte timid. Îşi face de lucru cu ceaiurile, de parc-ar trage de timp, de parcă ar vrea să păstreze distanţa dintre noi. De parcă în sufragerie încă plouă, de la Café Quijano şi amintiri de doi lei.

– Ştii, nu mi-ai răspuns niciodată la întrebarea pe care ţi-am pus-o inainte să plec.

Da, ştiam c-o s-ajungem şi la asta. Mă uit la el, şi el la mine.

– Las’ că ti-oi răspunde. Adu odată ceaiul ăla!

Vine cu ceaiurile, le pune pe măsuţă şi se-aşează şi el pe jos, la dreapta mea. E trist, şi sub barba deasă îi simt colţurile gurii căzute. Miroase-a şapte!

– Hai să ne jucăm SCRABBLE!

Categorii:Gânduri Etichete:,

O noapte albă, sau ce mai fac fluturii mei

Decembrie 22, 2012 5 comentarii

E fix 5 şi 25 am. Nu mi-e somn încă. Motanul sforăie liniştit în balansoarul de la Ada. Ce-i pasă?

Şi-apoi, chiar dac-aş adormi, probabil că iar aş începe să bântui prin beciurile de la Făgăraş, prin holuri întunecate şi pline de praf, în nişte case în care nu-mi aduc aminte să fi fost de-adevăratelea, şi mai nou, îl visam pe el.

Stau în living, în chiloţii mei negri, cu bluza de pijama verde turcoaz pe care scrie cu litere sclipicioase ‘when I’m good I’m very, very good, but when I’m bad… I’m better’ (????), şi sorb încet, din când în când, din paharul cu Cointreau. Dinspre Al Barsha se-aud imamii chemând credincioşii la rugăciune. Acum nu se mai aude nimic, doar huruitul surd al maşinilor de pe autostradă. Trebuie să-nceapă să se lumineze de ziuă de pe-acuma.

Am deschis larg uşa de la balcon. E plăcut afară. E Decembrie, totuşi, şi oraşul nu mai miroase atât de urât ca-nainte. Sau m-am obişnuit eu. Mă îndrăgosteam din ce în ce mai mult de locul ăsta, fie când conduceam pe autostrăzile goale, fie pe plajă… Iar el era atât de departe!

Ne ştiam demult. Unul din poemele mele traduse în limba engleză ajunsese pe un site de poezie, el se-apucase să mi-l critice, eu o-ntorsesem ca la Braşov, şi ne împrietenisem. Nu era neapărat genul meu de bărbat, deşi avea o poză cu James Joyce, era roşcat şi-mi mărturisise la un moment dat că are (şi) sânge irlandez. Şi la mine asta contează mult. Prietenii ştiu de ce!

Vorbeam destul de rar, ne mai plăceam postările reciproc – trăiască reţelele sociale!… şi cam atât.

Pe 11 Noiembrie, ne luasem inima-n dinţi, şi ne ‘văzusem’ pe Skype.

Am fost plăcut suprinsă să descopăr un bărbat mult mai interesant decât în poze, cu o voce impunătoare, care, plăcut surprins şi el, începe să mă copleşească, de-acolo, de departe, cu multe complimente. Şi-avea să continue mai mult de-o lună. Până când, ieri dimineaţă, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am zis c-ar fi bine să rămânem doar prieteni. Şi-atât!

Are ochi albaştri şi scrie frumos. Şi voia să vină să mă vadă în Deşert. Şi-mi imaginam cum ar fi să-l şi ating, să-l şi miros, să şi adorm cu capul la pieptul lui. Video-chat-urile astea sunt atât de…. insipide!

El: ‘O sa te iubesc întotdeauna! N-am cum să-mi opresc inima să te iubească!’

Eu: ‘Aşa e! Nici eu n-o pot porni pe-a mea s-o facă!’

Chiar am uitat cum se face? De ce mi-e frică? E simplu să mă gândesc că nu se pricepe el să învie fluturii din burtă. E mai complicat să mă întreb eu dacă mai e vreunul acolo. Dormitând, sau ce-or face ei când nu sunt îndrăgostită.

A ieşit Soarele.

O să fie o zi frumoasă!

Categorii:Jurnal de bord Etichete:,