Archive

Posts Tagged ‘Mozart’

DOVE SONO sau la revedere

Aprilie 27, 2015 Lasă un comentariu

Luni după amiază.

O lumină nisipoasă se strecoară anevoie prin crăpătura dintre cele două draperii verzui. Nu erau chiar verzui, culorile se înghesuiau unele în altele, o dungă verde, alta maro, apoi una cărămizie, toate unduindu-se pe verticală, ca nişte papirusuri pe care nu se gândise nimeni să scrie nimic, niciodată.

Mă termin gâfâind scurt în explozia unui orgasm artificial, gândindu-mă ce minunat ar fi fost să-mi sugi tu sânul drept pe care-l ciupisem eu dureros acum câteva clipe.

– Ce cauţi aici?, îmi zisesei când mă văzusei la uşă.

Erai în tricoul galben de la mine, puţin neras, obosit, te trădau ochelarii cu rame groase, în spatele cărora ochii tăi albaştri sperau să se poată ascunde şi minţi.

– Într-o oră trebuie să fiu la aeroport, îmi spusesei, lăsând uşa deschisă şi dispărând în dormitor.

Intru, închid uşa în spatele meu, îmi scot sandalele prăfuite, intru în bucătărie, deschid fridigerul, îmi iau o cutie de Red Bull din cele zece împrăştiate care încotro în ditamai frigiderul în care nu mai era nimic altceva, şi vin după tine în dormitor.

Geamantanul albastru era aproape plin, îmi place că eşti ordonat şi le-ai înghesuit pe toate acolo şi ştiu că sunt toate, că pleci şi nu te mai întorci.

– Poţi să le iei şi pe celelalte când pleci, făcusei tu, arătând cu privirea spre cutia de Red Bull pe care n-o deschisesem încă.

Nu-ţi zisesem nimic. Mă uitasem tâmpă la tine; îţi scosesei ochelarii şi din când în când îţi prindeai ceafa în palma dreaptă, cu degete uşoare şi plăcut înnebunitoare de clitorisuri.

Încerc să-mi dau seama dacă se mai întrezăreşte urma trupului meu pe pilota ta cochetă.

Mă duc în baie; în colţul din dreapta, de lângă chiuvetă, ar fi trebuit să găsesc opt lacrimi disperate.

M-aştept din clipă-n clipă să te-aud:

– Nu le mai căuta, a spălat Magda azi dimineaţă!

Şi eu ştiu cât e de meticuloasă Magda, să nu rămână nici un fir de praf, nici o lacrimă cu gust de gin sărat!

În dormitor, tu continuasei să-ţi vezi de bagaje, eu fusesem invizibilă, bună numai să te scap de Red Bull-ul din frigider.

Apoi mă dusesem în sufragerie – casa asta o să fie teribil de goală fără ochii tăi albaştri, căutasem CD-ul cu Mozart şi pusesem Dove Sono, aria contesei din Nunta lui Figaro. Dădusem combina la fel de tare ca aseară, când tu te temeai să nu m-audă gemând vecinii tăi cei pudibonzi. Şi-aş fi vrut să vin în dormitor, unde ştiam că nu făceai altceva decât aşteptai să plec, şi să mă mai uit o dată în ochii tăi. Aşa simţeam şi eu că trăiesc, că îmi împletesc părul cu flori de tei şi că scriu poveşti nemuritoare pentru oameni mari şi trişti.

Plecasem până la urmă. Nu-mi plăceau dramele ieftine şi n-am ştiut niciodată s-alerg după un bărbat. Eu eram o veritabilă ţestoasă la cursa de zece kilometri, n-aveam nici o şansă să mă ţin după bărbatul cu cei mai frumoşi ochi albaştri, ascunşi în spatele ochelarilor cu rame groase.

Avusesem noroc, în faţa blocului tău găsisem un taxi din care coborâse o domnişoară afectată, mirosing a Jimmy Choo şi a îngheţată de alune de pădure.

Nu mai ştiu cum ajunsesem acasă, pentru că ştiu sigur c-aş fi vrut să-i spun şoferului să mă ducă undeva unde să n-ajung niciodată. Nici nu vreau să mă gândesc cât ar fi costat cursa aia!

Sunt convinsă c-am ignit, chircită de plăcere, exact când a decolat avionul tău. A fost felul meu de a-mi lua la revedere. Şi speram să nu-mi fie dor de tine. Şi să uit curând cât de albaştri sunt ochii tăi. Şi cum se geme pe Dove Sono!

Categorii:Gânduri Etichete:, , ,

SFÂRŞIT DE SĂPTĂMÂNĂ

Aprilie 21, 2015 1 comentariu

Zisesem că scriu în weekend-ul ăsta. Simţeam cum îmi dădeau cuvintele târcoale, dezlânate, nepieptănate, zăpăcite în goana lor, implorându-mă, parcă, să le potolesc, să le aşez frumos într-o ordine ordonată, să curgă povestea din ele, ca mierea de pe buzele îndrăgostiţilor, ca ploaia de primăvară pe neclinititele petale cerate ale magnoliilor.

(…)

Nu scrisesem nimic în weekend-ul ăsta. Citisem, însă. Pe foi albe de hârtie, pe ecranul televizorului şi cel al calculatorului, cuvinte domesticite de alţii, rostite cu buze muribunde – revăzusem AMADEUS, înşirate artificial pe pagini tipărite, unduindu-se în fraze pline de viaţă, sau disperare, sau pasiune…

(…)

Visasem mult în weekend-ul ăsta. Bărbatul înalt, bine făcut, mă strânsese în braţe până-mi trosniseră oasele şi-i simţisem inima bătându-i în pieptul meu. Şi mă trezisem cu inima lui încă bătând în mine, şi plecasem la birou îngreunată de un dor trezit din hibernare, ca un urs mare şi pe cale de dispariţie. Ca reprezentantă de frunte a rasei umane, cea ucigătoare de balene, şi rinoceri, şi elefanţi, aşa-mi ucideam şi eu dorurile, şi iubirile, şi tot ce mai bătea din aripi în mine. Dar ele erau mai puternice, traversau cu uşurinţă graniţa cu oniricul, şi mă trezeam cu ele în realitate, mai vii ca niciodată…

(…)

Mâncasem muzică pe pâine în weekend-ul ăsta. Era un fel de-a spune, încercam să nu mai mănânc aşa de multă pâine. Îmi făcusem o mulţime de sandwich-uri de Mozart: două felii de sonate, cu Amadeus la mijloc, Lacrimosa pe post de sos picant, că iar plânsesem cu mai multe lacrimi decât toate picăturile de poaie de la înmormântarea lui.

(…)

Iar ‘orbisem’ în weekend-ul ăsta. Totul se dedubla. O ceaţă încăpăţânată mă împresura familiară,            şi-ncercam zadarnic de dureros să ajung până la semnele mişcătoare din paginile cărţii, orbecăind frustrant, îndepărtându-mă de drumul de cărămizi galbene… Nu, nu mai eram nici Alice, nici Dorothy… Nu fusesem niciodată Dorothy, le amestecasem doar pe toate, ca-ntr-un shake proteic, pentru celule obosite şi aproape decimate de vinul minunat de acum două nopţi. Sau doi ani… Sau două decenii… Cine mai ţinea cont? Sau de ce?

(…)

În weekend-ul ăsta mă luasem din nou la trântă cu durerea. Durerea fizică, cea îndoitoare de şale, cerşetoare de analgezice, destrăbălată în persistenţa cu care-mi teroriza intestinele, tâmplele… Nefericită neînţeleasă, singuratică şi urâtă, alungată şi întristată… Era a mea, ştiu, era ca şi cum mi-aş fi renegat firele firave de păr, sau buzele tânjind după un sărut, sau sudoarea strecurându-se timidă de sub sânii arşi de soare şi de singurătate…

(…)

În weekend-ul viitor o să… Şi bine-nţeles c-o să… Şi-o să fie minunat. Nu-i aşa?

Categorii:Gânduri Etichete:, ,