Arhiva

Archive for the ‘Amintiri din copilărie’ Category

Poveste cu iepure

februarie 19, 2011 2 comentarii

Alice se cocoţase în vârful copacului; simplu, ca o plimbare pe bulevard, cu umbreluţa la picior… Îşi bălăngănea pantofii roşii în ritmul bătăilor inimii, celor stricătoare de tensiometre şi piane. Mijii ochii, doar-doar şi-o da seama ce se-ntâmplă la casa Ducesei. De ochelari ştia că n-are nevoie, deşi, de multe ori, nici ce se-ntâmpla sub nasu’ ei nu-i sărea-n ochi, şi le voia pe toate mură-n gură şi negru pe alb! Iar îşi dădea coate cu nerăbdarea; pe nehotărâre o închisese în dulap, da’ parcă tocmai îşi adusese aminte pe unde rătăcise cheia. Nu vedea nimic, era chioară de-a binelea, îi trebuiau ochelari pentru suflet, se gândi o clipă, dar aici, sus pe creangă, nu trebuia s-o-nţeleagă nimeni. Şi chicoti!
(…) Încă nimic! Nici un geam deschis – ar fi putut surprinde o şoaptă, ceva, dar ştia că Nebunu’ n-o să spună nimic. Scăpase de tăiatu’ limbii, mai pictase nişte trandafiri albi în roşu… Sau în galben? Hm… Sigur în albastru, la cât de pleoştită se simţea! ( O fi de la ploaia ce va să vină…)
Nici cel puţin nu putea să dea vina pe iepure. Se-nvârtea ca nebunu’ în jurul copacului, se gândise la un moment dat să-i arunce cu pantofii-n cap, c-o strângeau ca naiba şi-i făcuseră şi bătături, da’ după aia să umble desculţă în iarba… Nu se făcea! Dacă se-ntâlnea cu Nebunu’? Iar chicoti.
Parcă stătea să plouă. Uitase de casa Ducesei. Dacă-şi făcuse de lucru cu iepurele? Aruncă cu frunze capsate şi-ncercă să i le bage pe urechi. Ca pe potcoave. De cai morţi. Să n-o audă!
Mai bine se ducea acasă. Unde-acasă? Iar îşi aduse aminte că n-avea unde se duce, i se tociseră pantofii roşii de-atâta bântuit aiurea, bine că se mai suia-n copac şi-şi mai făcea de lucru cu iepurele…
– Hai, iepurache! Te duc la film! Ce zici?
Iepurele se opri ameţit, cu urechile îngropate în frunze. Se aşeză lângă copac şi se uită la Alice cum coboară.
– Mmmm… Ce să zic? Nu vrei să jucăm un scrabble mai bine?

2005

Dimineaţa cu revizie

februarie 9, 2011 2 comentarii

Lătratul căţelei se sparge în infinite cioburi dureroase în timpanele mele, penetrând dopurile antifoane, înfigându-se în creierul smuls din întunecimea somnului, fără vise… Mă amuşinează umezindu-mi gâtul cu nările ei reci, mă-ntind şi o mângâi pe cap, o ciufulesc cum ştiu că-i place, aproape-i simt ochii umezi sfredelindu-mi tâmpla stângă cu privirea ei de vacă bleagă… Îi preiau obiceiurile şi mă-ntind în pat pâna ce oasele bazinului străpung pielea subţire de pe burtă, cu pufii ei aurii, strălucitori în dimineţile demente, când lumina invadează totul, năpădeşte cotloane uitate până şi de praf, violentează ochi încercănaţi şi ejaculează violent pe retină, unde imaginea lui dispare, se evaporă în mine, pentru când voi ajunge să văd cu sufletul.
Rămân întinsă în patul mare şi gol, mă zgribuleşte o pală de rouă transformată în bucuria unei dimineţi minunate şi strecurată prin crăpătura uşii de la balcon, pe-acolo-mi las visele să ia aer, le găsesc a doua zi în teiul din faţă, aranjându-şi penele şi făcându-mi interesate cu ochiul. Sfârcurile mi se întăresc dureros şi sânii se rotunjesc ca două mere mirosind a miere, mă las zăcând pe cearşafuri, cu o gură de aer încremenită în plămâni, fără să mai mişc nici un vârf despicat de fir de păr şi de gând blond… Număr, numai, ticăiturile de plastic ale ceasului ieftin care cresc în mine ca nişte clopote albe şi ding şi dong şi respiră, draga mea, ai mai înviat o dată!
(…) Potrivesc apa aşa cum îmi place mie, puţin mai caldă, jet puternic, m-apuc să sap prin clavicule, pe la subţiori, îmi turtesc caraghios sânul drept, rotesc de robinet şi gheaţa mă sculptează instantaneu cu ridicături de piele de găină, înapoi la căldurică… Mă netezesc cu gelul de duş mirosind a fagure, îmi caut conştiincioasă fiecare nou oscior apărut de sub stratul de vise tăvălit de căţea pe hol, o auzeam cum mârâie, iar işi cobora vecinul de la 3 bicicleta pe scări trăgând-o după el ca pe-un sac de cartofi cu sonerie.
Reduc presiunea duşului şi mă mângâi cu apă calduţă, construindu-mă bucăţică cu bucăţică, urmând harta mâinilor lui căutându-mă în fiecare colţişor de piele, pe sânii care-i aşteptau pofticioşi săruturile, coborând până-n adâncurile liniştite ale buricului, unde vinul nu se termina niciodată sorbit de buzele calde căutătoare de comori parfumate…
Ah! Fir-ar! Am uitat că azi începe revizia şi mă trezesc din visare zgribulită de palele de vânt care trântesc uşa de la baie şi zburătăcesc ultimele picături atârnânde din duşul părăsit.
Să mă duc şi eu la serviciu!

Iunie 2005

De ce-ai vrut să mă vezi în seara asta

februarie 9, 2011 Lasă un comentariu

Zi mohorâtă, de toamnă-iarnă-primavară, chiar vară acoperită de nori pleoştiţi, zi de stat la gura sobei, depănând amintiri de pus în rame şi de atârnat pe pereţi.
Povestea zeilor scandinavi Odin, Thor şi Freyr, şi-a lui Balder, Zeul Morţii, cel ucis de-o creangă de vâsc, acoperiş pentru săruturi dătătoare de viaţă, pe fundal de muzica mătăsoasă… Odin   înţeleptul, Thor războinicul şi Freyr, Zeul fertilităţii…

Siluetele înveşmântate în ceaţă îşi făcuseră intrarea în livingul meu dezordonat, neştiutori şi tăcuţi, fără să-i simt, doar ghioceii tresăriseră în paharul lor cu apă stătătoare, la care să se-nchine zeii celţi.
Raze firave de soare se strecurau pe fereastra prăfuită de ploi, râuri căzute din cer, şuvoaie gălăgioase, sparte cu darabane dezordonate, fără noimă, în capete de zei nemişcaţi, ca sufletele de măşti…
Zeiţele celte erau mai versatile decât mine! Puternice, frumoase şi tinere alături de regi puternici, sau îmbătrânite şi hidoase în singurătate, sau alături de jumătăţi nepotrivite. Femeia la 30 de ani se redescoperea tânără şi frumoasă alături de Lacuna şi de muzica revărsându-se, ca o apă la rădăcină, femeia-copac regăsită.
După ureche, un boboc firav, ca cei ai violetei de Parma, stătea să pocnească, gâdilat de viori şi vinuri semidulci. Camera asta de refugiu, plină de zei scandinavi şi de zeiţe celte, de muzică vindecătoare, de măşti la care să se-nchine Erin noaptea, înainte de întuneric, de ghiocei fremătători şi voci cu ecou, devenise budoar şi centru al Universului, loc de întâlnire a viselor, cocon pentru suflet în transformare în spatele măştii….

Se luminase. Zeii plecaseră, dar îşi lăsaseră sceptrele de lumină pe fotoliile prăfuite, el stătuse ultima oară în cel de lângă uşă…
El: ‘De ce-ai vrut să mă vezi în seara asta?’

Am vrut să te văd
Ca să pot merge mai departe
Am vrut să te vad
Ca să mai pot zâmbi şi mâine
Am vrut să te vad
Ca să mai trag o data în piept
aerul tău
Am vrut să te vad
Ca să mă vezi şi tu…

8 Iunie 2005

 

COCON

noiembrie 14, 2008 2 comentarii

Eu: O privesc cum îşi aranjează cărţile pe rafturile pline de praf, are părul ud, mă duc să-i duc un prosop, să nu răcească. Eu şi efuziunile mele sentimentale, materne. Nu-mi vine să cred, cum am ajuns s-o primesc la mine-n casă? E slabă şi neîngrijită, nu spune nimic, mi-e teamă s-o întreb ceva, glasul i-ar suna dogit, ca dintr-o fântână plină cu mâl, s-ar sparge ca făcută din cenuşă, s-ar dezintegra.

Îmi fac de lucru prin bucătărie, îmi torn puţină cafea, şterg o pată invizibilă de pe cuptorul cu microunde, m-aş duce să fac un duş, nu, mai bine să mă mai uit puţin peste bazele alea de date, mâine trebuie să fie gata, ecranul laptopului mi-i afişa pe băieţii de la Rammstein, pornise screen saver-ul. Trag cu urechea dincolo, o linişte nefireasă se revarsă din camera de zi, inundă holul, baia, maşina de spălat, pluteşte nefiresc peste pragul de la bucătărie, îmi ţiuie urechile. Ha, e cuptorul cu microunde! Mi se-ncălzise croissant-ul. Ce-o face dincolo?


Ea: Aici Tournier. Aici Bruckner. Praf. Rafturile astea sunt pline de praf,
îl inspir prin toţi porii, mi se lipeşte de părul ud, mi se urcă pe mâini, degetele-mi devin pământii, uscate, în curând îmi vor cădea, să mai pun şi Nichita ăsta şi fac o pauză. Continuu să inspir sinucigaş praful ăsta sufocant, să mă sufoc, de-ar fi atât de simplu… Sub pământ, praf… Plouase, praful se transforma în noroi cald, dau cu mâna pe raftul din mijloc, suprafaţa gri e tăiată acum de o formă rotunjită, întreruptă pe alocuri de spaţiile goale dintre degete, acolo rămân gri…  Mă opresc cu mâna în aer, renunţ, degetele mi se unesc doar ca să mă rog, să mă rog pentru el…

Eu: Uleiul sare ca dementul din tigaia încinsă, stropi rebeli ca nişte purici dresaţi mă ciupesc de braţe, mi se întind dizgraţios pe pantalonii roşii de training, pe faianţă, pe gresie, peste tot, atacul stropilor de ulei, al marţienilor, păzea!
Farfuria arată generos: o felie albă de br
ânză dulce, un caş parfumat cumpărat din piaţă, undeva, pe la facerea lumii, îmi apropii nasul de el, se-aud mioare tălăngănind, sau e reclama cu oile alea demente behăind din televizorul uitat deschis? Un ou prăjit, cu pupila portocalie lăbărţată generos între două felii de şunculiţă, asta fusese capul răutăţilor în tigaie, sfredelise concupiscent când pe-o parte, când pe alta, asmuţind uleiul
într-o ejaculare spectaculoasă… Ha! Iar m-am uitat prea mult la Adult Channel!

Ea: Mă uit la tot festinul ăsta regesc pe care mi l-a lăsat pregătit în bucătărie, uitasem cum arată un ou prăjit, ating cu arătătorul mâinii drepte gălbenuşul, degetul mi se afundă în lichidul portocaliu; îl ridic încet, picăturile se scurg cu încetinitorul, vâscoase şi atârnânde, reminiscente, nu, nu l-am atins atunci, nici atunci, l-au închis, l-au bătut în cuie, i-au pus poza aia caraghioasă… Brusc, iau farfuria şi-o arunc cu totul la gunoi. Mă întorc pe saltea…

’’ Închid ochii… Îl privesc cum doarme. Respiră uşor şi pieptul îi urcă şi-i coboară monoton, aş adormi şi eu dacă l-aş privi încontinuu, toată pacea posibilă zace sub pieptul lui, respiră cu el… Şi viorile încep să se reverse din boxe, sunetele se răsucesc în încăpere, îi înconjoară trupul gol, îl parfumează cu imagini îndepărtate, i se strecoară sub braţe, îi împodobesc gâtul, îi răsfiră părul transpirat… E-atât de frumos când doarme, aş vrea să-l pot vedea din somnul meu, să mă contopesc cu el, înlănţuiţi de viori, să ne dizolvăm în  muzică, să ne ridicăm acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin… ’’

Mă ridic în capul oaselor. E cineva la uşă.

Eu: Îmi scot sacoul şi-l arunc neglijentă, nici nu ştiu pe unde-o să zacă până mâine, cui îi pasă, mă apasă şedinţa de la birou, laptopul mi-a rupt umărul drept, îl reazăm cu grijă de frigider, în bucătărie totul e aşa cum lăsat de dimineaţă. Lipseşte farfuria cu micul dejun. Mă dau un pas în spate, îmi întorc capul spre dreapta, îi văd picioarele  atârnându-i de pe saltea. Nemişcată, îmi ţin pentru o clipă respiraţia ca s-o aud pe-a ei. Liniştea se zgribuleşte doar de torsul molcolm al frigiderului. Îmi torn cafeaua în cana cu vaca, îmi aprind o ţigară şi dau drumul la radio. EUROOOOOPAAAAAAA eeeeFeeeeM!!!
Încet, pe negândite şi fără nici o intenţie clară în această direcţie,
las toate cifrele târâte după mine din birourile mari să mi se scurgă din tâmplele dureroase, le expir pe nas, odată cu
fumul, fumul dansează cuminte pe vioara Loreenei McKennitt şi se trage oripilat spre geam de ciripitul mobilului meu din geantă.
– Alo?
Vocea Anei, c
ântătoare ca a unui şoricel sub ecstasy, rapoarte, da, baza de date e pe local,
dă dublu click, aşa, ce simplu e, nu?
Ea mai respiră?

Ea: Vorbeşte la telefon. Nu mă ridic, dau, doar, încet din degetele de la picioare, şi el făcea la fel, îi atârnau picioarele din pat; da, sunt trează, am mai murit puţin, cearşaful e ud sub mine, mi s-a mai scurs puţină viaţă din ochii care nu-l vor mai vedea niciodată deschişi.
Întinsă aşa, pe burtă, cu capul
întors spre peretele din stânga, pe care se urcă ascultător un păianjen, ia-mă cu tine, şi mă micşorez ca o muscă într-un cocon de mătase agăţat de bietul păianjen, chiar nu mai contează unde mă duce şi cum o să mă mănânce…

Eu: Mestec încet, cu linguriţa de plastic albastră, în cana cu lapte, cafea decofeinizată şi îndulcitor, 3 în 1, se omogenizează totul, lichidul ciocolatiu e perfect lângă ţigara subţire care fumegă plictisitor către tavan. Bucătăria e aproape înţeleaptă în dimineaţa asta, cum mă răsfaţă ea cu lumina ei străină, o înmoaie mesteacănul din faţă, şi mirosul cafelei proaspete revărsându-se din cafetieră, şi tăcerea timidă a frigiderului care ia o pauză chiar în acest moment, ca să fie totul perfect…
S-o chem şi pe ea la cafea? O lăsasem zăcând pe saltea, cu faţa în sus, cearcănele i se lăţiseră urât şi contrastau dureros cu paloarea obrazului nespălat cine ştie de când, şi părul slinos…

Ea: A făcut cafea. Mirosul dă năvală în încăpere ca o viitură cu aluviuni, fum gri de ţigară, înecăcios, îl trag adânc în piept, drog dureros…

’’Iar ţi-ai aprins o ţigară??
Nici nu se uită la mine, stă aplecat peste planurile vilei de la Snagov a P
ârcălabilor. Mă duc şi-l cuprind în braţe, îmi afund nasul în gâtul lui, mă umplu cu mirosul lui, doar el miroase încă a parfum după zece ore pe şantier. Se-ntoarce şi-mi suflă fumul în faţă, nici n-apuc să mă dezmeticesc că mă sufocă limba lui cărnoasă şi buzele uscate care-mi astupă toată gura. O clipă uit să respir, şi-aş vrea să încremenesc aşa, cu amintirea fumului de ţigară pe care mi-l sufla în faţă’’… Iar am închis ochii… El e
acolo, pe retină…

Eu: Urcăm scara ce se termină drept în faţă cu o oglindă uriaşă, ale cărei ape albăstrui uită să mă reflecte, căci nu mă văd în ea. Daniel urcă în spatele meu, nu-l văd nici pe el, dar ştiu că-i acolo, o cotesc la stânga, în sus pe scări, pe unde ne spusese ghidul. Expoziţia[1] se întinde în trei încăperi, multe litografii, fotografii de familie, truse de cosmetică din secolul trecut, un evantai şi o lampă de birou, corp delict…
– Şi cum s-a folosit criminalul de lampă?
– Piciorul e foarte greu. C
ântăreşte
peste un kilogram.
Ghidul stă
în spatele nostru. Nu-l întrebăm mai nimic, mă uit, doar, la fel şi Daniel. Bucăţi de piele tatuată, desenul de pe spatele meu tresare nervos, ca într-o comunicare supranaturală cu pieile acelea moarte. Ne hlizim la craniile care nu mai au dinţi, citim scrisori de sinucigaşi… Eleva V.B., dintr-a şasea, care şi-a pus capăt zilelor din pricina nedreptăţilor de la şcoală, sau nu mai ştiu care alt student, spânzurat într-o cameră de hotel pentru că l-a părăsit iubita… Oare ea
ce-o face?
– Hai să mergem la Pizza Hut!
Mânc
ăm încet, pictăm aluaturile cu mult sos de roşii, îl întindem printre bucăţile de şuncă, de ananas, printre boabele de porumb, ne sorbim berile tacticoşi, ne mai aprindem o ţigară, discutăm despre vreme, da, ce nenorocire cu inu
ndaţiile astea, şi soţia ta ce mai face, mulţumesc, bine, e-ntr-o delegaţie la Focşani, şi bursuceii, bine, la socrii…
La o masă,
în dreapta, se aşează un bărbat corpolent, cu cioc şi pantaloni scurţi. Comandă o salată, îl surprind când se duce cu bolul să şi-l umple, o bere la halbă, fumează şi el, nu mă interesează personajul, brusc, nu mai am răbdare, cerem nota şi plecăm să ne plimbăm pe lângă Cişmigiu.

Să sun la uşă? Nu cred c-o s-o determin să se mişte de pe saltea, zace, doar, acolo, fără nici un Dumnezeu…

Ea… Eu…: Oasele dor, ies subţiri prin pielea obosită să le ţină laolaltă, şi părul împletit doare, fiecare fir contorsionat urlă, strâng din dinţi, am amorţit ca naiba. Nu m-a mâncat păianjenul? Păcat.
De c
ât timp stau aşa? Cu coatele pe genunchi, privind spre nicăieri, doborâtă de amintiri… Daniel a zis:
– Condoleanţe, Clara!
Şi lacrimile… Să-l pl
âng pe Luca. Luca al meu. Până când moartea ne va despărţi… Fiare, sânge, coşciug închis, flori roşii… L-am înmormântat într-o zi ploioasă, cerul plânsese pentru mine, eu m-am urcat într-un taxi şi m-am întors acasă, ca să mă dau păianjenului să mă mănânce. Dar păianjenul nu m-a mâncat, pentru că mâine trebuie să mă duc la serviciu, şi-aş putea să şterg praful de pe rafturile alea cu cărţi…


[1] Institutul Mina Minovici la Muzeul Bucureştilor, vara, 2005

CAZUL CURĂŢĂ CARTOFI

octombrie 24, 2008 Lasă un comentariu

Îmi  placi în seara asta, iubite,

ţi-am spus înainte

să te duci să te bărbiereşti.

 

Vreau să te iubesc,

iubite,

ţi-am spus când

te-ai întors de la baie

cu spumă de ras

pe gât şi în urechi.

 

Sărută-mă pe sâni,

iubite,

ţi-am spus când

te-ai băgat în pat

şi te-ai întors

cu spatele la mine.

 

Ucide-mă,

iubite,

te-am rugat înainte

să adormi

şi nu sunt sigură

dacă m-ai auzit sau nu.

 

(5 Feb ’97)

MUTĂ

octombrie 24, 2008 2 comentarii

Nu mi-am dat seama 

când mi s-au terminat cuvintele

Am rămas doar mută

ca o lebădă tristă

care nu mai

ştie să zboare.

 

 

Ţi-aş fi spus c-au trecut

exact 17 ani, 3 zile

şi poate nu ştiu câte ore

de când ţi-am scris

ultima poezie.

 

Dar cine mai numără

cuvinte pierdute

între-atâtea bătăi de aripi?

 

(6 Mai 2008, Al Ain)

 

4 Iulie 2005

octombrie 22, 2008 Lasă un comentariu

am crezut
că poveştile se pot trăi
şi m-am înt
ors dureros
în realitate
ca-n Matrix.

şi-au dispărut
drumurile de cărămidă portocalie
şi-au rămas
noroaiele
crucificate
pe cer
plouând

 

Alice a plâns

până când i-au explodat
fluturii din osul frontal
când
le-a mângâiat
trupurile de lemn

mi-am înfipt catifeaua
neagră în inimă
ca să am motive
să sângerez…
poate data viitoare…

 

3 Aprilie 97

octombrie 22, 2008 Lasă un comentariu

Apele se retrăgeau
Din noroaiele tăcerii
cu paşi de lişiţe
albastre
sau miriapozi
cu cizme de cauciuc
din arbori îna
lţi,
bătrâni ca aluniţa

de pe sânu
l meu drept.
Pământ
ul rămas acolo,
ca o piatră,
era rece şi negru

şi, implicit, tăcut!
Şi eu eram
sus, pe o colină,
unde apele nu ajunseseră,
nu-mi atinseseră picioarele
sărutate de lacrimi,
cu care umblasem
pe urmele a ceea
ce fusese, demult,
al nostru.
Dar tu ai plecat cu
apele
şi eu am rămas
ca pământ
ul.

 

2 Martie

octombrie 22, 2008 Lasă un comentariu

De Baba mea
ceru-şi pusese cuminte
un scutec
şi, sugând
u-şi
degetele,
ne lăsase
să ne lăsăm
umbrelele acasă.

De Baba mea
mi-era un dor de tine
de mă strângeau
şosetele
şi părul
care-mi creştea
c-aşa-ţi plăcea ţie.

Te iubesc

octombrie 22, 2008 Lasă un comentariu

Azi m-am apucat să-mi măsor iubirea

ca şi cum s-ar fi inventat barometre pentru asta

 Şi dac-ar exista termometre

Ar trebui să chem salvarea.

 

Azi am simţit că mă înec o clipă în tine

căci aproape-am uitat cum se iubeşte la maxim

şi nici cel puţin nu există salvamari la Bucureşti.

 

Şi ştiu c-o să pleci, cândva, pentru totdeauna

Dar te iubesc acum şi pentru lacrimile de mâine

găsesc pe undeva să cumpăr o batista.

(Amintiri din Copilărie, 1)