DESPRE

Ceaikovsky – concertul pentru pian no. 1. Până şi motanul era nedumerit. Venise şi se cuibărise pe genunchii mei, îşi sprijinise capul pe braţul meu drept şi lăbuţa stângă pe mâna mea stângă, fără să se lase intimidat de modul meu uneori abrupt de a scrie la calculator. Cine-a mai văzut aşa ceva?

(…)

Acum Jimmy Handrix. Ceva concert din 1970, la Isle of Wight Festival. ‘Last live performance’. Ce combinaţie interesantă. Cam ce face Yoshiki în concertele X Japan. Da, zilele astea e doar Yoshiki (a se citi yosh’ki, e important!). Şi X Japan. Şi Hide. Google it, People, eu trebuie să mă duc să scot rufele din maşină!

După trei săptămâni din 2014, aveam impresia că pentru mine de-abia a început noul an. 2013 se terminase paşnic, fără prea multă tevatură şi-mi zisesem că hipersensibilitatea mea e cauzată de Crăciunul departe de casă…

– Ce faci? Ziceai că scrii despre balene.

Şi-a făcut un ceai şi-acum soarbe tacticos din el, suflând din când în când ca să zburătăcească aburul ridicător din cana cu pisici de la Adela.

– O să scriu şi despre balene. Şi despre…

– Nu! Despre să nu scrii!

Zâmbesc aşa, pe sub mustaţă, cum zicem noi, şi ştiu că e gelos şi mi-ar plăcea să-l mai necăjesc un pic. Îşi trage nasul şi continuă să soarbă zgomotos din ceaiul fierbinte. La cum iese aburul din cana aia, ai fi zis că tot mai fierbe ceaiul în ea.

Nu, n-am să scriu despre, deşi mă simt exact ca Millenium Falcon tras înspre Steaua Morţii cea neterminată, şi mi s-au terminat aşii din mânecă şi ştiu că Vader nu bea cafea decofeinizată. Şi poate-ar trebui să povestesc despre balene.

Am fost la Frankfurt săptămâna trecută şi cumva am ajuns pe un scaun la geam, deşi mie-mi place la culoar. (şi-aici, ca şi mai sus, cuvinte întregi şterse, cenzura se dă huţa cam tare, tot aştept să cadă-n cap şi să-şi rupă gâtul ca să-mi regasesc şi eu stream of consciousness-u’ cel pierdut).

N-am zburat de prea multe ori ziua, dar de data asta jur c-am văzut balene în marea de nori de sub burta avionului, cea în care tot îmi vine să m-arunc şi să mă plimb ca prinţesa din Jack şi vrejul de fasole. Valuri de nori stratificate, cenuşii, argintii, apoi izbucnind în roşul incandescent al apusului, şi cozi de balene ridicându-se şi împroşcând stropi demenţi de lumină, aşteptând să se dizolve în Soare ca baloanele de săpun. Apoi marea de nori redevine, doar pentru o clipă, o întindere goală, tânjind… Nu pentru mult timp, însă, un spate lucios traversează agale, aproape luându-se la întrecere cu avionul, îmi aduc aminte de VIAŢA LUI PI sau de ochiul leneş şi autotştiutor care s-a uitat la Tom Hanks în CAST AWAY. În ciuda claustrofobiei mele inexplicabile, şi care se manifestă numai la ideea scufundării, mi-ar plăcea să mă uit în ochii unei balene. Să povestim telepatic despre, şi să ne dăm sfaturi practice.

– Mda, poetic, n-am ce zice!

E urâcios şi n-am ce-i face, e al meu şi cu ăsta defilez! Mama lui de alter-ego! 🙂