Cum să scrii ca Mieko Kawakami

„The supermarket car park, jam-packed with cars. The rounded, coloured neon letters on the dry cleaner’s signboard. The face of a politician that completely fills a rectangular poster. The broken white line along the edge of the road, its pait worn off in places. The leaflets and advertisements overflowing the postbox of the old house where nobody lives any more. The weeds I don’t know the name of. The man who sells vegetables stuffed in cardboard boxes from his truck. The bench where me and Tutti saw the Yorkshire terrier. The big barrel in someone’s garden that’s full of water (I have no idea what it’s for). The notices pinned to the community bulletin board. The tip of the faced surfboard sticking out from the balcony of a second-floor apartment. A potted plant. A trycicle in front  of a door. A nameplate. A manhole. Gates and rubbish bins. I notice all these different things on the route back.”

(Mieko Kawakami, Miss Ice Sandwich)

Librăria mea preferată. Oameni și cărți. Urc la etaj. În dreapta s-a redeschis cofetăria. Oamenii stau la mese și mănîncă prăjituri. Mă uit la ceas. Mă duc la rafturile cu romane și titluri aranjate în ordine alfabetică. O găsesc pe Mieko Kawakami. Iau ambele titluri. Din cele două romane la vedere ale lui Javier Marías iau THE INFATUATIONS. I-aș da-o lui dac-ar veni. Mă duc la fereastra care dă spre piață. Nu-l văd pentru că nu e acolo. Și știu că nu e acolo. Dar nu vreau să știu. Mă uit la ceas. Mă uit la cărți. Atîtea titluri minunate. Conjurația Imbecililor. Pădurea Norvegiană. Imbecila din librărie. Aia sunt eu. Sună bine ca titlu de carte.

Cobor. Mă uit și la alte cărți, doar pentru că nu e încă ora două. Plătesc. Ies în fața librăriei. Începe să plouă. El nu e acolo pentru că nu e acolo. Pentru că n-a intenționat niciodată să vină. Și eu am știut. Dar n-am vrut să cred. Cerul e gri și plînge. Nu, nu plînge pentru mine, nu e nimic de plîns la mine.

Nu văd nimic în jur, oameni care merg prin ploaie. Îl sun. Mi se spune că abonatul e într-o altă convorbire, și să las un mesaj. ”Nu cred că vii…”, i-am zis. Sau ceva de genul ăsta. Mă duc înspre restaurantul meu japonez preferat. Văd de departe că e coadă. N-am chef să stau la coadă.

O iau pe jos pe strada către rîu. Ploaia s-a oprit. Ascult muzică. Nu mă gîndesc la el. Vreau să mănînc ceva. Oamenii vii mănîncă. La MELCUL ȘI SALATA nu sunt mese libere. Mă întorc, cu intenția de a găsi restaurantul coreean la care mîncasem anul trecut, după expoziția de fotografie a Renei Effendi. Mă opresc la COLȚ, am mai fost acolo cu un tip cunoscut pe Tinder acum cîțiva ani. M-așez la o masă la geam, dar cu spatele la stradă. Comand o supă de ceapă și o cola fără zahăr.

Îmi scot agenda galbenă cu pisici și scriu ceva acolo (mi-a spus că e stîngaci. Zîmbea obosit, se plîngea că realitatea îl obosește). Apoi m-apuc să citesc MISS ICE-SANDWICH. Mi-aduce aminte de DE VEGHE ÎN LANUL DE SECARĂ.

Termin de mîncat, mă duc la metrou și mă întorc acasă. Îmi dau seama că-mi cadențez pașii după ritmul muzicii din capul meu. Trebuie să am grijă, unele dale au ieșit în afară și mă pot împiedica. Poate că dac-aș cădea aș putea să mă trezesc. Oamenii vii sunt treji.

Ajung acasă, îmi scot rochia și mă pun în pat. Îmi fac un selfie și par o păpușă care tocmai a picat testul controlului de calitate. Respir. Oamenii vii respiră.

COCON

Am închis toate ușile. Am tras zăvoarele. Am astupat ferestrele ca să nu mai intre nici un zîmbet. Nici o ceartă de coțofene întrebătoare. Îmi construiam un cocon fără vorbe, fără vise, din care dădeam afară, ca pe un fum de țigară parfumată, imaginea ta. Nu înainte de a mi-o fi scrijelit pe inimă. Adînc. Nedureros. Firesc. Fără răspunsuri. 

– Crezi c-ai să poți s-o faci? 

Da, chiar cred că pot s-o fac. Știu, n-am făcut-o niciodată. N-am putut. Îmi împopoțonam poveștile cu paiete colorate, le puneam să facă striptease în fața prietenelor mele, eu – madama căreia-i atîrnau cearcănele mirosind a tutun plictisit; dansau lasciv pînă nu mai rămînea nimic din ele, pînă cînd nu mi le mai aminteam pentru ceea ce fuseseră, ci pentru ceea ce făceam eu din ele, adîncind dureri și riduri și neputința de a nu putea să dispar cu ele pentru o veșnicie, ca apoi să mă întorc curată, ca scoasă din mașina de spălat. 

E a doua zi de cocon. Cafeaua fusese cam insipidă. Și pentru o clipă mă trezisem că vreau să deschid o fereastră! Și da, poate că o zi a fost suficientă. Poate că nu e important cît de mult îi trebuie fluturelui să iasă din cocon, ci cît de serios se ține de treabă în transformarea lui. 

Un fluture netransformat! Asta am fost. Sunt. Care-a ieșit prea repede, pentru c-a avut impresia că le știe pe toate. Știe cum se iubește. Știe cum se trăiește. Știe cum se moare (dar nu de tot). Știe cum se minte. Știe cum să-și transforme cuvintele în pumnale ucigătoare de vise. Știe cum să se ascundă de viață. Știe cum să rupă în bucăți inimi. Chiar și pe a lui (pe a fluturelui, adică). Știe să se afunde în cărți acoperite de praf, uitate în deșerturi fără stele și fără cămile. Știe să construiască din nisip castele pînă la cer și-napoi, doar ca să le poată nărui cu priviri superioare. Știe să te caute chiar și cînd te ascunzi ca să nu fi găsit. Un fluture cu nas de dulău! Fluture, stai acolo, nu e timpul tău!

A suta zi de cocon. Vezi dacă pui un pic de lapte în cafea? Nu e neapărat mai bună, dar e mai lungă, te-ajută să ignori timpul. Sau poate n-ar trebui să-l ignori. El îți tot face semne! Are să-ți spună ceva! Ascultă-l, fluture care n-o să zbori niciodată! Timpul – Sheherezadă cu voce molcomă, ca a ta… 

A o mia zi de cocon. Ai ajuns să tricotezi cafea. Un ochi pe față, unul pe dosul ceștii străvezii care cîntă fals. Cîntă poveștile pe care le-ai băgat sub preș, ca pe gîndaci. A fost o dată ca niciodată zîmbetul tău pe care l-am crezut adevărat. N-aveam ochelarii la mine!

Mai stau în cocon! Un pic. Pînă cînd…. 

…

Meet me! Pînă atunci!

ACASĂ

Visătoarea a zburat peste

Marea tăcută a viselor ei

spulberate

Și a venit Acasă.

Artistul fuma o țigară

pe care-o împărțea cu

dragonul de pe tîmpla stîngă;

– altfel dragonul ar fi

scuipat flăcări și

iubiri prefăcute în cenușă.

Artistul i-a colorat

Visul cu albastru și roșu

ca să-i satisfacă și

yin-ul și yang-ul;

au împărțit apoi

licoarea chihlimbarie

care-ar fi cîntat

arii de operete uitate

dacă n-ar fi dat-o repede

pe gît și uitării.

Iubitul apoi

a luat un cuțit deghizat

în curcubee bete cu vin roșu

și sărutînd-o mincinos

pe gît

i l-a înfipt în stînga

unde-ar fi trebuit să fie

inima.

Nu-ți fă griji, iubite,

n-am murit deloc.

Sau poate

deloc și jumătate.

Poetul a așteptat-o

printre sticle de bere

printre care ar fi trebuit să

vîslească atentă,

bere albastră,

ca și laptele de pe Tatooine.

A crezut inițial

că se vor întîlni la

Restaurantul de la Capătul

Universului

dar a înțeles că n-avea

ce să caute acolo.

Scuze, Autostopistule

Galactic!

S-a pierdut în Ochii

Poetului

Adînc!

Ca-ntr-un orgasm

gustativ:

miere și turmeric,

zmeură și lacrimi.

Bere albastră,

lapte albastru,

ochi albaștri,

yang albastru

și albastrul palid din

curcubeul-pumnal

care-a ratat inima

doar pentru că

nu era acolo.

Ultima oprire a fost în

Delta Visătorului

cu păsările lui triste

care dispăreau sub

apa disperării

din care nimeni nu mai

știa să spere.

Dar l-a strîns în brațe

și i-a păstrat sărutul

bine,

să nu se piardă,

pînă data viitoare.

Visătoarea a zburat

Înapoi peste marea

fără nici un vis,

căci mările n-au vise

să și le poată spulbera.

Visătoareo, lasă-ți

visele să se odihnească!

Vor înflori pe neașteptate

dacă nu vei uita să le

uzi și să le urezi

Noapte bună!

Pisica lui Simon

Mi-am pus 

semne de întrebare

după urechi

să știi și tu

cum miroase

curiozitatea.

Patru-cinci,

numără buricele

degetelor de la

mîna ta dreaptă,

în jos,

pe coaste 

alunecoase

cu gust

de

seri de 

toamnă.

Mîna stîngă

îmi strînge rece

osul sternocleidomastoidian

Pînă-l învață

să recite

mut

imnuri călîi

pentru inimă, 

iubire, 

somn, 

limpezime

și răbdare. 

Te respir

neîntrerupt

ca un culegător

de perle

în adîncimi 

de gînduri.

Ce viu și încîntător

de parfumat e

sărutul tău, 

inifinitezimal

ca și depărtarea… 

MAI

Luna asta nu începuse prea bine.

Mă doare capul.

Mi-am invitat durerea de cap la o baie cu lavandă.

Am numărat împreună pînă la 140, parcă, deși inițial 300 păruse un număr mai bun – cinci minute, timp potrivit pentru o tentativă de meditație. Sau un titlu de film.

O vizualizasem la început într-un trenci închis la culoare, puțin plouată și patetică. Dar imaginea asta nu durase prea mult, de parcă nu fusese ea (durerea de cap) de acord cu ea (imaginea). Se metamorfozase singură  într-o demoazelă zveltă, cu glezne subțiri, degete lungi și unghii roșii. Era intimidantă, mă trezisem c-o întreb dacă vrea cafea sau ceai, apoi mă fîstîcisem, și-i recomandasem ceaiul, că e mai sănătos, și chiar îmi făcusem un ceai de tei, doar că durerea de cap alesese să dispară împreună cu spuma de duș pe scurgerea de la cadă (ce ingrată!), iar eu ieșisem în grădină, cu motanul.

 

Undeva, în fundul grădinii, am un spațiu de depozitare din plastic verde, unde sunt instrumente de grădinărit. Eu nu grădinăresc, probabil le-a lăsat acolo proprietarul, sau chiriașii dinaintea mea. Două mașini de tuns iarba, vreo două săpăligi, un furtun pe care mi-aș dori să-l pot folosi în loc să ud plantele cu stropitoarea. Multe frunze moarte, melci, pînze de păianjen și cine știe ce altceva, nu petrec prea mult timp acolo. Dar mi-ar plăcea să fie mai mult decît un ‚shed’ (nu știu care e corespondentul în limba română[1], dicționarul englez român și Google translate îl traduc cu ‚a vărsa’). Ce minunat ar fi să fie ca șifonierul prin care se ajunge în Narnia. Nu știu încă unde mi-ar plăcea să mă ducă cutia aia verde, undeva departe de lumea dezlănțuită, în orice caz (mustăcesc, n-am citit cartea, și asta ar fi traducerea liberă pentru to a galaxy, far, far away).

La prînz, mi-am fiert niște cartofi, am lăsat bucăți mici de unt să se topească peste ei, am presărat puțină sare (am uitat piperul), mi-am făcut o salată și-am mîncat combinația asta cu un covrig de la Lidl. Îmi plac covrigii! Ar fi mers și-o bere.

 

Am făcut un rămășag cu Muza că azi o să scriu fără ea. Și eram hotărîtă s-o fac, deși rîndurile de mai sus nu-mi făceau prea multă cinste.

Doi ani de mestecat gînduri, amestecat senzații și vise, doi ani departe de mine, departe de cuvinte, iată de pot face doi ani de tăcere: pot instaura o frică aproape palpabilă de a căuta cu buricele degetelor tastele calculatorului și de a construi cuvinte pe pagina albă de Word. Pot generaliza aproape o certitudine că ce-a fost a fost, m-am amăgit destul, nu pot scrie, nu știu ce, nu știu de ce.

Fetița care l-a luat pe NU în brațe (mi-amintesc de titlul unei povestioare din copilărie).

Aveam în cap, undeva, într-un sertar căruia părea să-i fi pierdut cheia, povestea cu furnicile care-mi venise odată, cînd alergam prin Medows, în Dubai. Aveam și povestea cu EL/EA inspirată de FAMILIARul lui Agnes Obel.

 

– Fă-ți un ceai, îmi zice.

Îmi făcusem. Un ceai de fructe. Bucătăria se umpluse de un miros greu, ciudat. Știți cum unele mirosuri ne trezesc amintiri clare – eu asociez întotdeauna mirosul de portocale cu Crăciunul. Mirosul ăsta era familiar cumva, dar nu știam de unde să-l iau. Ba da! Semăna mult cu mirosul de carne de miel fiartă noaptea tîrziu de soțul musulman al vecinei de la parter (amintiri din copilărie – realmente!). Mai ales vara, cînd mai ieșeam pe balcon să ne uităm la tei – aveam un tei mare în fața blocului care se lăbărțase generos de nu mai vedeam blocul urît din față. De jos veneau valuri de miros grețos care schița în tonuri gri oale în care fierbeau cărnuri acoperite de spumă.

– Uite că scrii, făcuse puțin ironică.

Nu voiam să-i dau atenție.

Planul era să-mi închid telefonul în baie și să scriu.

– Ha! pufnise ea.

Să-i fac o cafea și să-i zdrobesc două somnifere în ea? Sau s-o-nchid pe ea în baie?

– Ai vrea tu! Dar gata, hai să lăsăm glumele! Noi două avem de vorbit!

Se instalează pe fotoliu cu un pahar de vin și așteaptă. Eu mai sorb o gură de ceai și mă întorc spre ea.

Mi-o închipuisem pe o plajă, în Dubai, bînd Marguerita și nepăsîndu-i de mine.

Și-acum, iat-o în sufrageria mea, gata de o discuție serioasă.

– De ce crezi c-am rămas în Dubai? Pentru că n-ai mai scris nimic de cînd ai plecat de acolo?

Cînd ai de gînd să termini povestioara cu Alice și cu broscoiul? Ai început-o…

– De ce vorbim despre povestioara cu Alice? Tu mi-ai dictat paragrafele alea, ai avut o zvîcnire, am prins ce-mi șopteai și-am scris. Și-acum vrei s-o termin singură?

– Păi, nu așa te-ai lăudat? Că nu ai nevoie de mine?

Ba da, am nevoie de ea.

– Hai să mîncăm ceva!

Mă ridic de la calculator, mă duc și scot din frigider pastele care-mi rămăseseră de ieri, le călesc în puțin unt, pun peste ele două linguri generoase de sos de roșii cu busuioc. În bucătărie nu se mai simte iz de miel fiert. Sosul de roșii aproape că a colorat aerul, e luminos ca o dimineață la Verona!

Îmi pun și eu un pahar de vin. Mîncăm în liniște.

– Vrei să scrii povestea cu Alice pentru tine? Pentru cei care te citesc pe blog? Pentru el?

Bună întrebare. Începusem povestea cu Alice[2] cînd mă despărțisem de englezul cu ochii verzi care citea Madame Bovary în spaniolă. Adică acum mai mult de un an. Voiam un text inteligent, ironic și ofensiv, cumva, care l-ar fi convins să se răzgîndească și să ne mai dea o șansă. Dar era un text bun, ar fi fost păcat să nu-l termin. Mai ales că nu-mi mai păsa ce voia Broscoiul, ăăă, englezul.

Și mai era și cealaltă întrebare: eu pentru cine scriu?

– Nu cred că asta e important acum. Pentru cine scrii.

Se șterge la gură cu un șervețel, mai ia o gură de vin și se reîntoarce pe fotoliu. Mîncasem împreună pe blatul din bucătărie.

– E important să scrii. Așa cum o faci acum. Chiar și fără nici o noimă, dar atentă la cum aranjezi frazele, frustrată că te chinui cu limba română…  La ce te-ai poticnit ultima oară?

– La distractions – că trebuia să închid telefonul în baie to stay away from any distractions. Tot nu știu cum să zic asta frumos în română.

Cade pe gînduri.

– Să închizi telefonul în baie ca să nu fi deranjată de posibile întreruperi.

– Nu ți se pare că sună puțin forțat?

– O să mă mai gîndesc.

Lucrăm împreună și asta e promițător.

 

(23 Mai, Newcastle upon Tyne)

[1] Mihai mă salvase: șopron, gheretă.

[2] Alice în Țara Minunilor, adică

Poem de… primăvară

Primăvară și gin…

În doze rezonabile

suficiente cît să nege c-aș semăna cu Hitchcock.

Poezia pare să fi luat o pauză în primăveri de pandemie.

Dar muzica e la fel de alertă,

la fel de vie ca și noi!

Ca și primăvara,

ca și ginul,

ca și zîmbetele văzute (pe Zoom) și nevăzute ale prietenelor mele,

ca și tatuajele care spun o poveste

de suflet

de departe

de trebuie să-ți pui ochelari.

Primăvară

și ultimele picături de whiskey

și multă muzică.

Slavă Domnului pentru Muzică!

Slavă prietenilor pentru zîmbete!

Slavă Motanului pentru somn!

 

Bere, peanut butter*, perspective alternative și orgasme multiple** (*defeated by the chocolate!) (**la nivelul papilelor gustative) Sau poem romenglez fără noimă, după multă bere

Cum, ai întrebat

între două semne de exclamare?

Așa, ți-am răspuns

pe un ton ascendent,

oglinding semne de întrebare

atît de arongante încît

un -ing s-a arătat,

neavînd ce să caute în limba noastră-i o comoară…

 

Sfeclă roșie, bere și purcel/fennel introvert –

asezonat cu sunetul liniștii (the sound of silence) –

greu cu limba română în țara lui Shakespeare.

Dar am pornit toate introspecțiile

fără concretețea varietăților de bere

cu iz de intelectuali prefăcuți…

fermieri care l-au citit pe Kierkegaard,

și oi cu fixativ

în cîrlionții naturali.

Morcovul a căpătat un frac

garnisit cu un coriandru

văr cu regele Irlandei (HA!)

și-a putut să-și ia inima-n dinți

să încropească un dialog

à la Patapievici

cu vînăta ninsă cu susan.

 

Final apoteotic:

ciocolată* indiferentă

ca o demoaselă care și-a terminat lacrimile

pe bulevard,

și banane – falic element al indiferenței

înghețate într-un februarie prefăcut.

CAFEA CU CYRANO

Ți-am deschis ușa

Pentru că știam că vizita ta e iminentă,

Pentru că știam că ești de cealaltă parte a ei

chiar înainte să-ți treacă prin cap să bați.

Și-am auzit cum mă chemi

cu necuvintele tale mai asurzitoare

decît o bătaie de inimă cumsecade.

Dar ne-am vorbit printre sorbituri

din cafeaua neagră –

un întuneric în care am ales

să ne ascundem împreună,

chiar dacă nu mai era nici unul din noi

așa cum ne aminteam c-am fost vreodată.

Și-am inspirat din fumul de țigară

care ne-a adus lacrimi în ochi;

de fapt, ce scuză bună,

cum ne-am ascuns cuvintele

și lacrimile

și sentimentele

în spatele fumului de țigară

ambițios să se dea drept zîmbetul tău.

Ce întîlnire nemaivăzută!

Ce neîncrezători în cuvinte

ne-am găsit amîndoi

într-o dimineață de început de viață!

Și mi-am dorit dintotdeauna

să-ți spun –

ce ironic! –

fără cuvinte prea multe

că-mi place să-mi beau cafeaua cu tine.

SEROTONINĂ

Mă gîndeam că poate ți-e frig

și ce bine ar fi să te invit

să te încălzești la sînul meu.

Din care curge generos

vin roșu și tutun de rătăcire

pentru drumuri lungi

care să te-ajungă din urmă.

 

Mă gîndeam că poate ți-e sete

și-ți pregătisem o poveste de adormit

lișițe și rațe cu gîtul roșu

împușcate de imbecili

după ce-au lăsat în urmă

zece mii de kilometri

pe care i-am numărat cu pași mici:

unu

doi…

 

Mă gîndeam să te sărut apăsat

pe gîndurile obosite,

alergînd după

năluci, nuci, uluci

Spune-le s-alerge după mine

sunt sprintenă

galbenă, catenă, serotonină

și buzele-mi înroșite

(gît de rață)

recită răgușit:

ce zece haș doisprezece en doi o.

 

Mă gîndeam că te cunosc dintotdeauna

că mereu m-am certat cu ochii tăi albaștri

că pot oricînd să-mi umplu plămînii

cu parfumul tău întrebător și certăreț

și lăsînd rațele și serotonina la o parte

tot ce mai pot să-ți spun e

te iubesc!

 

VERSURI PENTRU ÎNGERUL MEU

De fiecare dată cînd îmi curăț obrazul

cu apa ta micelară

te salut scurt, militărește,

făcîndu-ți cu ochiul ca să nu ne compleșească

seriozitatea.

De fiecare dată cînd îmi reîmprospătez respirația

cu apa ta de gură

îți zîmbesc așa, într-o doară,

– că nu-mi permit zîmbete mai largi,

s-ar irosi lichidul albastru pe care știu că l-ai adus de Sus.

Cînd am îmbrăcat cămașa ta de noapte

Mi s-a părut că mi-au crescut și mie aripi

căci ce-am văzut în oglinda din dormitor

a fost ceva plin de mirare și pentru motanul meu:

– Ai slăbit, a zis, și-a continuat să toarcă pe limba lui.