Arhiva
SEROTONINĂ
Mă gîndeam că poate ți-e frig
și ce bine ar fi să te invit
să te încălzești la sînul meu.
Din care curge generos
vin roșu și tutun de rătăcire
pentru drumuri lungi
care să te-ajungă din urmă.
Mă gîndeam că poate ți-e sete
și-ți pregătisem o poveste de adormit
lișițe și rațe cu gîtul roșu
împușcate de imbecili
după ce-au lăsat în urmă
zece mii de kilometri
pe care i-am numărat cu pași mici:
unu
doi…
Mă gîndeam să te sărut apăsat
pe gîndurile obosite,
alergînd după
năluci, nuci, uluci
Spune-le s-alerge după mine
sunt sprintenă
galbenă, catenă, serotonină
și buzele-mi înroșite
(gît de rață)
recită răgușit:
ce zece haș doisprezece en doi o.
Mă gîndeam că te cunosc dintotdeauna
că mereu m-am certat cu ochii tăi albaștri
că pot oricînd să-mi umplu plămînii
cu parfumul tău întrebător și certăreț
și lăsînd rațele și serotonina la o parte
tot ce mai pot să-ți spun e
te iubesc!
NU VREAU SĂ ȘTIU
Astăzi sufletul mi s-a revărsat
de plînsetul tău,
de lipsa mea de aer,
pe jos.
Curgea încă, după mine,
lăsînd o dîră strălucitoare,
ca de melc îndrăgostit,
pînă la magazinul
de unde mi-am cumpărat
lacrimi.
Lacrimile-mi erau mari,
dar mascau discret
datul pe-afară al sufletului.
Mai pe seară mi-am făcut
un ceai
și după ce mi-am pus
picături în nas
și visele pe bigudiuri
și l-am lăsat pe motan
să mă muște
de degetele înțepenite
în așteptarea obrazului tău,
mi s-a părut că te-aud
zîmbind
și-am știut că m-ai iertat
și mi-am căutat rămășițele
de suflet
și le-am dus la culcare.
2 August
Mi-e dor de tine în doze inegale
Și mă agăț de numele tău
ca să nu cad,
să nu uit, să nu plec…
Vară nesfîrșită cu seri infernale
Cînd te strig mut
și nu-mi răspunzi decît
ca să-mi reamintești
că te iubesc.
(…)
În buzunarul cămășii tale
Cu pătrățele roșii, albe și albastre,
găsesc o batistă de hîrtie
și mi se bucură nasul de ea ca
un copil sculat de un
soare jucăuș.
Nu, nu tu o uitasei acolo.
Și chiar după multe spălări,
tot îmi pare că-ți
regăsesc mirosul în
cămășile
largi care mă îmbrățișează
în locul tău.
Mi-e dor și nici
poezii nu mai pot scrie
Și nu, asta nu e o
excepție.
Și nici o poezie.
E un strigăt mut
E un dor în doze inegale:
de la mare la incredibil
de dureros.
Frig scurt
E frig
Cum n-a mai fost demult
Și cum nu mi-a mai fost demult dor.
E frig
Și timpul îngheață
Pentru tot aerul respirat departe de tine.
E frig.
MAI POETIC
Cînd mi se face dor de tine,
Am învățat să-mi torn un pahar de vînt primăvăratic
Cu două cuburi de gheață –
clinchetul e identic cu cel al unui whisky vechi și bun!
Cînd mi-e dor de tine,
Îmi înăbuș căscaturile
Cu o ceapă degerată și niște cireșe cu personalitate:
’cine-a mai pomenit ger în Mai?’
Mi-e dor de tine chiar acum!
Și mă încăpățînez să-mi analizez motanul,
Să fac o ciorbă de usturoi,
Și să scriu poezii fără noimă.
Altfel ți-aș scrie ție și s-ar nărui Everestul.
VISE
Azi mi-am adus aminte că am numărat,
minuțios, ca pe niște boabe de orez,
ca pe un milion de secunde și tot atîtea respirații
învățate pe de rost,
repetate,
întipărite pe umeri goi,
plîngăcioși și plini de temperament;
am numărat de la unu la infinit
toate visele cu tine
pe care nu le-am visat.
Ritasophie's Blog 