GHOST TOWN, THE ABYSS, the PMS şi CORALINE

Pentru o seară melancolico-blegoasă, ca cele de mult, oh, nu prea de mult uitate, recomand coloana sonoră a filmului GHOST TOWN. O comedioară cuminte, care mă emoţionează de fiecare dată când o revăd, poate, nu, nu poate, mai mult ca sigur şi din cauza muzicii. I hate to see you cry, cântă John Mayer (THE HEART OF LIFE), şi mai e şi Mason Jennings cu WHICH WAY YOUR HEART WILL GO. Muzichie faină şi versuri şi mai faine, pentru cine are urechi s-audă – adică nu io, că io a trebuit să caut versurile pe Google, ca să mă dumiresc ce şi cum. Iar Dusty Wright cântă ceva cu I’M STILL IN LOVE WITH YOU. Hm, nu prea convingător. Iar Beatles-i are looking through me…  Oricum n-au ce să vadă…

Nu, serios acuma, filmul e drăguţ. A, şi e şi Santana pe-acolo, ţinându-i isonul lui Citizen Cope (?) în SIDEWAY. Da, asta da… These feelings won’t go away… Care feelings? 🙂

Nici melancolico-blegoasă nu mai ştiam să fiu. Nu că mi-aş fi dorit tare mult. Ziceam şi eu aşa.

Uneori, stării ăsteia de bine pe care mi-o trâmbiţam eu zilnic parcă îi lipsea ceva. Erau fluturii din burtă? Chiar şi de cei falşi mi-era uneori dor. Ciudaţi mai suntem şi noi… Nu ştiu, să zic noi, oamenii, sau noi, femeile? Sau noi, femeile mai melancolico-blegoase? Ce ziceam?

(…) Pauză de bocit la THE ABYSS… 🙂

(nimic serios, simptome neserioase de PMS…. ce mă intriga, totuşi, era că mă găsisem să le editez pe-o pagină de word şi-mi trecea prin cap să le pun pe blog… mi hi hi)

Ca final, puteam doar să concluzionez că ginul tonic nu mergea după Grasa de Cotnari. Dar se potrivea de minune cu CORALINE.

THE SHIPPING NEWS

Nu ştiu dacă fuseseră ropotele tobei celtice, sau tânguirile fluierului, sau premoniţiile lui Jack sau ale lui Bunny, nu ştiu exact ce mă atinsese cel mai tare, ce-mi strânsese stomacul şi-mi împletise lacrimile cu gânduri nescrise…

Furtuna care luase casa Quoyle-ilor începuse chiar înainte de rugăciunea de la 7. Soţia lui Dennis citise norii de pe cer şi după primul tunet se-auzise şi primul Allahu akbar!

Gândurile mă părăsiseră, ca de obicei. Sau erau prea multe şi nu le puteam eu alinia frumos pe fereastra albă din Word.

Mă uitasem la un moment dat în sus, la tavan, şi-i spusesem casei ăsteia pe care urma s-o părăsesc în cel mult două săptămâni c-o iubesc. Era o casă bună, chiar dacă C. zisese la-nceput că nu-ş ce simte el. Eu nu simţisem niciodată nimic decât multă pace şi linişte în casa asta. În casa asta renăscusem cumva, şi mi se pare mie că analogia cu pasărea Phoenix sună pueril şi harry potteresc, dar aproape c-aşa îmi simţeam eu noul Eu. Parese că filmul ăsta aproape că trăsese linie celor trei ani petrecuţi aici, şi casa mea nu urma să fie spulberată de vânt, dar, vorba mătuşii Agnis:

‘It’s all right. Worse things have happened.’

Alice in Wonderland (?)

Aş mânca nişte fondante. Mici, albe, dulci şi pe care să scrie ‘mănâncă-mă’. Cu o crustă crocantă de zahăr colorat, frumos mirositor şi indiferent. Să nu mă fac nici mai mică, nici mai mare, să nu mi se pară că mi s-a ridicat un văl de pe ochi şi lumea e mai colorată. Doar papilele gustative să gâfâie ca după un orgasm perfect!

În lipsă de fondante, mi-am aprins o ţigară. De fapt un mini-trabuc. HAV-A-TAMPA o/îl cheamă, are aromă de cireşe şi o cochetărie ca a pisicii de Chesire. Recunosc: sunt RITA şi-mi place ALICE IN WONDERLAND. Şi dac-o să reuşesc să duc postul ăsta până la capăt doar pentru c-am văzut ieri filmul de două ori o să-mi placă şi mai mult!

Filmul lui Burton a aproape la fel de bun pentru Rita de la 36 de ani pe cât a fost discul de la Electrecord pentru Rita de la 9 ani. ‘De ce seamănă un corb cu o masă de scris?’ Hm… E aproape la fel de greu de răspuns la întrebarea asta ca la ‘o să mai pot scrie vreodată?’.

A, şi da, m-am hotărât, c-aveam o dilemă ieri, favoritul meu e Iepurele de Martie! 🙂